Arhiva Afectivă. Poveste cu globuliști

Pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier și când se luau de gât lupii și mieii sărutându-se, cum inspirat zicea Inspirescu, pardon, Ispirescu, cam pe vremea aceea, ce să vezi, au apărut de unde, de neunde globuliștii.

Care era ocupația lor de bază?, se poate întreba cineva care tocmai trece pe lângă această scurtă poveste spusă în fapt de seară.
Păi ocupația lor (nu de bază, ci de baze, științifice, culturale, „melitare” etc.) era din câte s-a aflat până în prezent, numărarea globulelor. Da! Ați citit/auzit bine. Numărarea. A cui? A globulelor roșii suplimentare. E știut că pentru suta de metri plat de alergare pe bandă de fitness, pe iarbă ori pe zgură e nevoie, pe lângă mușchi antrenați și de un sistem circulator/respirator impecabil. Una este să ai un număr de globule roșii din naștere, alta e să le ai după ce ai mâncat un ficat la grătar și alta e să le ai fiindcă ai băut o limonadă făcută din lămâi contaminate cu substanțe care îți înmulțesc globulele roșii.

În fine, să zicem că intrăm în laboratorul globulistului expert. El are nu doar cunoștințe vaste în domeniul lui de cercetare, ci mai ales o impresionantă dotare reprezentată în primul rând de utilaje și instrumente de măsură impecabile mereu perfectibile și la secundă actualizate.

Un globulist autentic are în subordine o sumedenie de specialiști, care, zi-lumină studiază, analizează, testează și depistează. Unii, cu talent înnăscut, nu au nevoie de nici un element specific sau detaliu care să le justifice rezultatul sută la sută incontestabil în materie de globulism.

Trebuie să apreciem cu maximă obiectivitate eficienta muncă a globuliștilor în general și a globuliștilor devotați, împătimiți, în particular. Spun asta deoarece în ultima vreme s-a constatat că există o mare deosebire între activitatea de rutină a globulistului obișnuit față de cea a globulistului dedicat trup și suflet cauzei principale a laboratorului „care este”. Cauza fiind – s-o recunoaștem fără tăgadă – depistarea. Fără depistare nu există nici o noimă a studiului sau cercetării globulistului profesionist.

Revenind la epoca acelui purice care se potcovea cum am scris mai sus, trebuie să aduc în prim plan figura celor care reprezintă sursa principală, necesarul fără de care globulismul și-ar pierde atât importanța cât și justificarea. Sursa și necesarul pâinii câștigate cu trudă de globuliști se află in rezultatul „cu cât mai des pozitiv, cu atât mai bine” obținut de pe lamelă. Zic „lamelă” fiindu-mi mai ușor să explic în manieră clasică o analiză de laborator deși ea se efectuează azi mult mai rapid și mult mai simplu – vezi „testul pi si ar” sau suflatul în fiolă.

Prin urmare unii își câștigă pâinica zilnică asudând la antrenamente, alții scriind despre cum a luftat sau cum a ratat poarta x sau y, alții despre cum și-a oxigenat suplimentar sângele cutare campion sau campioană. Desigur, atât campioana, slash, campionul, odată testați, fie răsuflă ușurați, fie își iau câmpii dacă au aflat că în chifla de la micul dejun se aflau afânători similari substanțelor care oxigenează sângele. Dacă până la testare erau numiți campioni, ei pot deveni spontan câmpii-oni, lucru nedorit de antrenorii, sponsorii și medicii sportivi considerați de bună credință.

Dar fiind vorba de o poveste și nicidecum de realitate, fiindcă nu-i așa orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare, vom spune mai departe cum a devenit globulismul – din specialitate a medicinei – armă redutabilă, unealtă prețioasă în arsenalul Artei Denigrării. Această Artă a Denigrării are o vechime în timp care ne duce mult dincolo de anul 490 înainte de Hristos, când curierul grec Pheidippides, alergând vreo 240 km în două zile, s-a prăbușit la pământ după ce a anunțat la Atena știrea victoriei grecești de la Maraton. Prin urmare, dacă Arta Denigrării este atât de veche de ce nu ar fi la fel de veche și Arta Apărării împotriva denigratorilor?

Dar să nu uităm, spune povestea, că Arta Denigrării este un exercițiu care experimentează variante ce pot fi descifrate unele pe loc, altele abia după un timp îndelungat.
Important, până la urmă, nu este somnul rațiunii cu monștrii lui cu tot, ci ceasul de veghe, acel ceas de veghe atât de greu de împlinit.
Iar globulismul nu numai că nu are absolut nici o legătură cu globalismul, dar nici măcar nu există ca profesie. Globulismul e o emanație. Un basm. Un joc de cuvinte numai bun pentru o parodie. Numai bun pentru un pam, pam, pamflet.
Și-am încălecat pe-o rădașcă și v-am spus ce vedeau unii din caleașcă.