Arhiva Afectivă. Povestea răspunsului documentat

Sunt tot mai sigură că formula de început a basmelor cu ”a fost odată ca niciodată” a fost hărăzită, mai ales, României recente.
Dacă exact ca în basme, pornim povestea de sus, de la Împărat, totul se potrivește ca în carte!

Împăratul Roșu a fost învins de un alt Împărat mai puțin Roșu, ca apoi și acesta să fie învins de Împăratul Cioc de Sturz. Apoi, Împăratul mai puțin Roșu a mai dat odată lovitura și l-a învins pe Împăratul Cioc de Sturz. Domnise el deja de două ori, timp suficient ca Marinarul Neciupit de Vărsat¹ să pornească o cursă cu obstacole, râvnind și el la domnie. Sătul de tangaj, dar iubitor de furtuni și hulă, a continuat să navigheze cu aceeași iuțeală de vâslă și pe uscat. Avea pe navă o grămadă de vietăți de ziceai că-i Noe înainte de Potop. Dar toate-l ascultau și nici una nu-i ieșea din vorbă. Nu-și dădea seama că are de gospodărit o țară, fiindcă se simțea prea bine în palatul-navă înconjurat de supușii lui.

Ce s-a întâmplat cu poporul celor trei domnii contează mai puțin, pentru că, în general, domnitorii au treabă la palat și nu la piață sau la teatru. Putem spune doar că o parte a poporului a luat drumul pribegiei. Poporul celor trei domnii, sătul de promisiuni, restricții, opreliști, amânări, tărăgănări, tăieri de merinde, a pornit spre alte tărâmuri cu gând de aciuire sau măcar de muncă cu ora. Simbria era mică, dar așa puțină câtă era, tot era mai bună decât cea tăiată de Marinarul Neciupit de Vărsat.

Țara era frumoasă pe dinafară și găunoasă pe dinăuntru. Și, peste toate, era cea mai năstrușnică țară din lume! Vedeai pe străzi calești și automobile scumpe de tot, dar mai spre câmp, și drumuri desfundate, șosele pline de gropi și căi ferate fără șine. Cum se spune din bătrâni, ”pe unde juca popa” era mândru și-nflorit, dar în casa omului, sărăcie lucie.

După joc și voie bună de-a lungul și de-a latul țării, după înființarea de tiribombe la deal și scăldători fără apă la vale și alte asemenea minunății, Marinarul, cu alai cu tot, plecă la casele lui nu înainte, însă, să-i pună în lanțuri pe toți cei care cârtiseră sau îl priviseră cu ochi dușmănoși.

Acu, ce să vezi? Din curtenii rămași în urma domniilor, și din cei ai Împăratului mai puțin Roșu și din cei ai Marinarului Neciupit de Vărsat, se făcu așa o adunătură pestriță de nu mai știai care-i cu care. Ei se credeau, vezi bine, ba de-o culoare ba de alta. Unii se țineau de trandafiri, alții se țineau de culoarea banului încercat între dinți. Dar toți erau o apă ș-un pământ. Deși erau la fel, se țineau că-s osebiți. Și ca să se știe care-i mai cu multă minte și care-i mai cu darul vorbirii, făceau întreceri între feluri de a spune ”țară, țară vrem ostași”. Ăluia căruia i se împleticea limba, de prea mare grabă ori de prea multă sfială, ăluia i se lega o tablă de gât, era purtat prin iarmaroace și făcut de rușinea târgului.

Iată, însă, că după ce Împăratul Marinar strânse laolaltă furtunile, hulele și zbuciumarea tuturor bărcilor și plecă să pună la cale noi isprăvi, apăru la cârma țării Împăratul Credenț.
Era mândru tare și iubea poporul așa cum ăialalți împărați nu se încumetară. Și atât de tare iubea el poporul încât cu vorbă domoală îl adormea seară de seară. Când, într-o primăvară o molimă urâtă bântui țara, Împăratul Credenț își îndemnă supușii și poporul adorat să-și spele mâinile și să strănute în cot. De poporul neiubit nu vorbea decât rar, în trei slove, și privind pe sub pleoape.

Șefii Chiverniselii Molimelor Lumii au trimis cât vezi cu ochii solii și ordine. Au venit trimișii cu chiverniseala bolii și la împărăția lui Credenț Împărat lămurind prostimea despre cum trebuie păstrată sănătatea și ce fereală să se facă, dar numai de molima venită, nu și de alte boli și vătămări mai vechi de care oamenii sufereau. Și dacă așa era ordenu de la comănduiri, bătrâni și nebătrâni stăteau la cășile lor nemișcați așteptând să treacă prăpădul. Mulți care n-or ascultat înșțiințările or căpătat boleșnița, alții or biruit-o, alții or crezut c-o au sau că or dat-o mai departe și tot așa.

Unii s-or prăpădit numa așa, căpiați de groază, fără să se fi atins măcar de vreun pălit de spurcăciune. Copilașii n-or mai mers la școli, părinții n-or mai mers la muncă, nunțile s-or oprit, îngropăciunile să făceau numa-n sac și fără popi.

După un timp, treaba s-o mai așezat fiindcă Împăratul Coastăn, zis și Credenț, zis și Scrin, a hotărât să-și adune numai ”poporul său” în preajma serbărilor de iarnă fără serbări.

Povestea celei mai năstrușnice țări din lume este spusă în diverse graiuri pe la diverse colțuri de uliță sau în oglinzi vorbitoare. Acolo se adună, glăsuiesc, sau se ciorovăiesc, diverși paharnici și foști oșteni. Unii spun că țara-i în primejdie să fie luată de urmași ai Împăratului Roșu, cel pierit fără judecată, alții spun că nu, că țara are în ea câteva feluri de popoare și că nu se știe niciodată.
Dar Împăratul Credenț e liniștit. El stă neclintit în Răspântia Vechiului Drum al Victoriei  și le spune celor nedumeriți de ce se întâmplă: „După ce mă documentez, pot să vă răspund”.

https://ro.scribd.com/document/32631611/Revista-Teatrul-nr-8-anul-II-august-1957

1. (asta ca să-l deosebim de Marinarul Ciupit de Vărsat din piesa Tragedia Optimistă de Vsevolod Vișnevsk)