Arhiva Afectivă. Povestea unei fotografii neclare

Așa cum apare în Anuarul 1964 -1965, fotografia consiliului pedagogic adunat în cancelaria Liceului Mihai Viteazul din București e ștearsă, neclară. Și chiar dacă a fost gândită ca imagine care să-i cuprindă pe toți profesorii, așezați de-o parte și de alta a mesei lungi, unora din ei abia le poți distinge profilul, altora doar mâinile, iar din șugubățul nostru Prunică, profesorul de sport, se vede mai mult un umăr generos.

Fără amintiri foarte limpezi se întâmplă ca fotografiile să nu spună întotdeauna mare lucru. Dar cine știe, poate că rolul imaginilor cu rezoluție slabă să fie unul ascuns. Poate că doar așa „auzul minții” și „ochii sufletului” realizează conectarea la timpul dinaintea realizării fotografiei.

Când, în 1963, am pășit prima dată în curtea liceului, clădirea îmi părea imensă. Intrarea aceea majestuoasă contrasta cu mișcarea zglobie a elevilor din clasele mici printre „uriașii” din clasele mari, unii chiar având mustața mijită.

Liceul! Suntem liceeni! Intrăm într-o nouă lume. Pășesc și acum, în gând, pe lângă acele ziduri înalte, mă pierd pe coridoare lungi, care păstrează ecoul pașilor, dar și al șoaptelor. Trec pe lângă ușile care păreau să ne privească de obicei cu îngăduință, dar și cu dispreț, când cutezam să intrăm în clasă după venirea profesorului. Mă atrag și acum, ca și atunci, ferestrele arcuite prin care zăream cerul, norii și lumina anotimpurilor școlare. Foarte aproape de geamurile încăperilor, crengile copacilor din parcul școlii jucau rolul unor vitralii animate, aducând în clasă nuanțele naturii aflată într-o veșnică recreație. Urc treptele de piatră ale celor două etaje, străjuite de balustrade Art Nouveau, din fier și stejar. Văzut la vârsta adolescenței, liceul părea mai mult un castel-cetate. Pavimentul coridoarelor, luminat de razele soarelui, avea dimineața un aer sărbătoresc, iar după amiaza părea să fie locul unor sobre ceremonii. În sălile de clasă parchetul scârțâia din loc în loc, iar în liniștea încărcată de emoție și concentrare din timpul tezelor, acest zgomot se auzea ca într-un mare muzeu cu un singur vizitator – profesorul.

Așezați în băncile noastre, așteptam de la o oră la alta întâlnirea cu limba română, istoria, latina, fizica. Ne întâlneam cu „povestea” despre cum a fost, cum este, și cum se presupune că va fi lumea. Iar povestea despre lume, desigur, suna diferit în funcție de orarul fiecărei zile. Ce-i unea pe profesorii liceului nostru era această dispoziție pentru descriere, felul aproape magic prin care ei făceau legătura disciplinei cu viața. Indiferent că era oră de chimie, fizică, geografie, matematică, muzică sau desen, ei ne conduceau ochii și urechile spre descoperirea de lucruri noi, nemaiauzite, nemaivăzute.

Avea ochii înlăcrimați profesorul nostru de română Constantin Marinescu, atunci la centenar, în 1965. Cu multă emoție în glas ne zugrăvea nu doar figura primului director al liceului ci și nedreptatea care i s-a făcut acestui mare dascăl și ctitor. Nu știam noi pe atunci ce înseamnă să ai un fiu în străinătate. Azi tot al treilea român are câte un fiu în străinătate și nu-i nimic rău în asta. Dar atunci era de neconceput! Și nu conta ce ai făcut pentru orașul tău, pentru țara ta, pentru posteritate. Ani jalnici ca și acum. Ani ai obtuzității și crasei inculturi.

Ne spunea domnul nostru de română cu amar și indignare :

„Dacă directorul Ion Roman însuși n-ar fi ținut atât de mult să se păstreze pe frontispiciu numele sfânt al marelui erou căruia, în fiecare zi de opt noiembrie, de Sfinții Mihail și Gavril, în fruntea elevilor săi îi închina o slujbă de pomenire! Urmată și de o procesiune la Călugăreni – ce extraordinară lecție de patriotism – liceul acesta ar fi trebuit să poarte numele profesorului Ion Roman. Și noi nu ne-am învrednicit să obținem bunăoară, cu ocazia Centenarului (1965) ca măcar străduța din fața liceului să poarte numele lui atât de nobil. Avea un fiu în străinătate!!

Rod direct al legislației școlare Cuza Kogălniceanu, lua naștere o școală medie nouă: gimnaziul Mihai cel Mare. Între 1867-1868 este pe deplin constituit devenind, în 1892, „Liceul clasic Mihai Viteazul”.

De cum a fost numit director, în 1919, Ion Roman a hotărât să pună capăt mutărilor permanente ale liceului dintr-un local în altul și a inițiat un proiect grandios, un local ideal, ca așezare, ca înzestrări, ca funcționalități.

Prevăzuse de la început totul: numărul de clase – orientate, toate, spre soare; amfiteatre și laboratoare, internatul cu dormitoare, săli de meditație, instalații sanitare moderne, cantină și locuință pentru corpul de conducere, administrativ și de îngrijire, bibliotecă, și două săli spațioase de lectură. Sală de spectacole de 600 de locuri, cu două balcoane, capelă cu altar sculptat, profanată din nenorocire în 1947-48; sală de gimnastică ultramodernă cu aparatură suedeză, curte spațioasă cu diverse terenuri de sport, ateliere, dependințe, etc.

Exact așa l-a obținut până la urmă Ion Roman, numai el știa cum: smulgând autorităților subvenții peste subvenții, mobilizând familiile elevilor și cartierul, utilizând cu dibăcie trecerea politică de moment a unuia sau altuia dintre colegii de cancelarie – (P.V. Haneș, secretar general al Ministerului Învățământului l-a ajutat considerabil), colindând neobosit, el și elevii lui cu liste de subscripție pe la toți negustorii din Obor, ținând cu o încăpățânare de habotnic la realizarea întocmai, până la amănunte, a unui proiect inițial considerat cel puțin himeric. Și a obținut! Contemplați această superbă construcție școlară, mândrie a învățământului românesc. Să nu uite nimeni că la temelia ei se află sufletul, viața întreagă a acestui Om!

Pentru a ilustra nivelul cu totul deosebit la care se desfășura activitatea instructiv-educativă pe tărâmul științific, oprim, dintre atâtea, un singur exemplu grăitor: chiar înainte de întemeierea postului de Radio – București, profesorul de fizico-chimie Ion Roman înjghebase cu elevii săi, într-unul din amfiteatre, o stație de recepție, în care elevi și părinți ascultau, săptămânal, emisiunile muzicale ale diferitelor posturi de radio din Europa! Ar trebui să repetăm superlativul exclamației privind calitatea procesului educativ, dar ar fi trebuit s-o facem de atâtea ori…


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Arhiva Afectivă. Povestea unei fotografii neclare”

  • de a lungul vremurilor au fost oameni care au privit pina dincolo de granita universului, altii pina la ea, altii dincolo de stele, altii dincolo de propria privire,
    altii dincolo de ei insisi.
    acestia din urma s-au proiectat plenar,
    prin daruire de sine,
    dincolo de timp.
    ei sint…chiar linga tine!
    oricind!
    trebuie doar sa-i chemi:)

    insa oamenii s-au specializat in implinit dorinte intr un timp din ce in ce mai scurt, insa facand asta au devenit chiar prizonieri ai timpului!

    fiecare om are astazi de ales intre cei care misuna dincolo de timp si cei care sint una cu timpul!

    se pare ca cei care au construit scoli din temelii…au devenit ei insisi scoala!

    cine si cauta prin inima biblioteci,
    vesnic le va gasi!