Arhiva Afectivă. Publicul are de ales între civilizația autentică și „mărgelele colorate”

10 noiembrie,1975. Mi-a venit adineauri în minte ideea unui imposibil dialog despre relația mult discutată a unui fenomen cultural și efectul acestui fenomen în public. Se produc și multiplică, cu intenție cultural-educativă, o serie de genuri artistice aparținând literaturii, muzicii, artelor plastice, teatrului, artei cinematografice. Aceste producții ar reprezenta – în limbaj economic – cerințe sau oferte ale pieței culturale de desfacere. Atâta doar că publicul, care cumpără tot ceea ce e nou, viu, colorat, șocant are încă o mare lacună: are deseori reacții asemănătoare populațiilor băștinașe uimite la vederea cuceritorilor de teritorii. Publicul are de ales între civilizația autentică și „mărgelele colorate” aduse de „navigatori”. Publicul a fost și va fi mereu atras de ceea ce zornăie și sclipește. Dar când am spus „publicul” nu am spus întreaga populație a unei națiuni.

Interesantă este maniera în care cronicarii – vorbind mai întâi despre public – își etalează în coloanele ziarelor comentariile critice sau elogiile privind diversele producții artistice.
Comentariile sunt de cele mai multe ori exprimate astfel: A fost prezentat în fața publicului filmul… Publicul a răspuns într-un număr neașteptat la deschiderea salonului cărții … La cererea publicului s-a deschis o nouă clădire destinată spectacolelor…
Deci acesta este publicul.

Vedem apoi că tot elogiatul public este cel care nu înțelege, care nu e receptiv, care nu are gust, care trebuie ridicat la nivelul cerințelor actuale. Cum adică? Unul și același public prezintă duble calități? E instruit și ignorant în același timp? Și cine face această remarcă? De unde provine acel Observator care pare să creadă într-o împărțire evidentă a lumii, între oameni care trăiesc în rafturi diferite, dar care acceptă, de voie de nevoie, să călătorească în același tramvai sau să locuiască sub același acoperiș, chiar dacă unul are o gândire conformă secolului 20, iar altul are mintea rămasă în epoca de bronz. Observatorul pare să spună că ei, oamenii diferiți, sunt obligați să se accepte și chiar se acceptă. Atunci, cu puțină atenție, observăm o tendință filantropică, chiar umanitară din partea celor „avansați” față de cei rămași în urmă. Partea proastă e că aceștia rămân doar cu tendința, cu intenția. A vrea să instruiești e o faptă demnă, nobilă, înălțătoare. A te lăsa instruit e o calitate, o mare calitate a conștiinței. Dar a te preface, în ambele cazuri, nu este decât un jalnic obicei care pe măsură ce se răspândește creează și acel cumplit aparat de gândire care funcționează în virtutea unei așa-zise „tradiții”. Inegalitatea condamnabilă între intelectualii cu diplomă, intelectualii cu adeverință, intelectualii cu certificat, și între indivizii conștienți de toate acestea este încă motivul unor grave și justificate neînțelegeri. Culmea este că revolta îi stârnește pe toți, îi stârnește pe unii împotriva altora și, bineînțeles, că întreaga „mișcare cultural-artistică-educativă” are în cele din urmă aspectul unei imense piețe de mărfuri în care fiecare vine cu ce are de acasă, în care fiecare vrea să vândă la un preț foarte mare un produs care, adesea, nici măcar nu poate fi evaluat. Lucruri care nu valorează nimic se vând la prețuri fabuloase, adevăratele valori rămân prăfuite și stivuite în arhive, împachetate sub eticheta „material de muzeu”. Dar, odios este singurul sistem de apreciere acceptat – acela al echilibrului relativ al valorilor. Acest sistem este folosit pentru acoperirea tuturor aberațiilor. Văzut de departe, are aspectul unei cuverturi prețioase așezată în așa fel încât privind la ea să nu te mai intereseze maldărul de gunoi ce zace dedesubt.

12 noiembrie,1975. Citesc, desenez, plec în oraș la cumpărat fleacuri de umplut burta. Revin acasă, mă apuc de tăiat formatele pentru felicitări, apoi alte hârtii colorate pentru colaje, mătur, spăl vase, duș, culcarea. Dimineața, la ora șase sunt în stația de tramvai. Ajung la IPAP, stau acolo între șapte și patru, apoi revin acasă. La serviciu toți vin și pleacă în jurul meu, vin și pleacă de câteva ori pe zi. Eu stau locului. Rămân. Nu de frică rămân, ci de sila de a inventa scuze. E drept că uneori înfățișarea mea are ceva schimbător, tipic vârstei. Simt și eu o tendință de transformare în fiecare dimineață. Vreau să nu mai par bleagă și zadarnic disciplinată. Reușesc să ies din blegeală, dar tot soldat în front mă simt. Atunci încep ironiile. Când sunt originale le accept și mă amuz. Mi-ar face bine prezența unor prieteni de cursă lungă. Și totuși, nu vreau să mă agăț de nimeni. E periculos să fii prea sentimental, poți fi sensibil, dar nu și sentimental. Ce amestec de idei dulci-acrișoare. Am un nod în gât și senzația neplăcută de neîmplinire. Știu, simt, că anii sunt doar niște clipe. Dar în ciuda acestei neîmpliniri de acum, voi rămâne pe un singur drum, voi alege un singur făgaș.
Fiecare din noi învățăm să discernem din multele lucruri importante pe cele esențiale, dar foarte repede aflăm că cele aparent neesențiale trebuiau să fie mai întâi deslușite.

13 noiembrie, 1975. Îi uităm prea repede pe cei care ne înțeleg, pe cei care ne ajută. În schimb, ni-i amintim mai des pe așa-zișii dușmani sau rivali și facem asta ca și când ar fi normal să dăm întâietate urii și nu iubirii.

19 noiembrie,1975. Să nu uit să fac rost de dălți pentru gravura în lemn, apoi să scriu pe cererea respectivă „necesar de materiale”, plus câteva coli de sugativă sau canafas, să cumpăr mucava neagră, să îl rog pe unul din membrii UAP „să treacă” pe bon și câteva coli de hârtie Canson.

24 noiembrie, 1975. Se străduia, de dimineață, să mă convingă un coleg de atelier IPAP2 cum că bacșișul e o chestiune firească și obligatorie. Eu mă chinuiam să pricep, dar nici unul din exemplele lui nu a reușit să mă convingă și să mă conducă spre „adevărul” lui. Prezentată ca o conferință, susținerea lui putea fi numită „teoria deosebirilor și distincțiilor prin bacșiș”. Spunea că „atenția” deosebește un serviciu de celelalte, iar tu, ca beneficiar, ești favorizat de un colaborator și invers etc. I-am spus că eu continui să cred că se poate munci onest și că se pot face schimburi în natură exclusiv prin muncă. Am fost pusă la punct elegant și avertizată că, printre alte grave lipsuri ale mele, se numără atât neadaptarea cât și neputința însușirii trucurilor în relațiile interumane.
Dacă citeam cu mai multă atenție Criticonul lui Gracian poate mă clarificam.

baltasar-gracian-criticonul

dătite de gravura

De la magazinul Uniunii Artiștilor Plastici nu puteau cumpăra materiale decât membrii UAP

IPAP = Intreprinderea de Prezentare Ambalaje și Prestații

Criticonul lui Baltasar Gracian, scris între 1651-1657 („El Criticón”), roman filozofic în formulă alegorică, opera cea mai importantă a conceptismului, care oferă o cuprinzătoare reprezentare asupra vieții omenești și a instituțiilor sociale.