Arhiva Afectivă. Relu Săroi pleacă în Belgia

Remus trebăluia de unul singur în grădină la plivitul fasolei încercând să-și amintească numărul rândurilor semănate cu o primăvară în urmă. Parcă nu fuseseră mai mult de patru rânduri. Tot atâtea rânduri erau semănate cu roșii, ardei, vinete, ceapă, usturoi, morcovi, pătrunjel, salată, varză. Plouase bine primăvara asta și din pricină că Raveca pretindea tuturor să poarte mască și la prășit și la plivit, fiecare a preferat să lucreze individual, prin rotație, numai să nu fie nas în nas în timpul lucrului la grădină. Chiar nas în nas nu ar fi ajuns – vorba vine – mai ales că familia Miheț reținea sfaturile OMS primite la televizor și cu mult sârg le aplica, pe toate, în anevoiosul timp al restricțiilor. Zeicu îl urmărea în liniște pe stăpân. Ar fi vrut să se apropie de el, să-i spună una-alta dar amintindu-și că din toată familia, Remus, suportă cel mai greu adevărul că în casa lui viețuitoarele vorbesc, încercă să-l menajeze. Îl privea mișcându-și urechile, fornăind scurt, și zgâriind ușor portița grădinii.
-Ce-i, mă câne? Ce-i cu tine? Ți-i foame? Vine el laboșu tău mintenaș. Ț-am făcut on pilaf de numa-numa.

Zeicu mârâi ușor apoi se pregăti să-l abordeze încercând să nu-l sperie. În timp ce repeta încetișor consoana „r” ca să-l facă atent pe stăpân, se gândea la bizareria situației. În general, oamenilor le e teamă de câinii care latră puternic, nu și de cei care vorbesc. Își drese glasul și incepu:
-Rrrrr.. rrreemm ..reemuuu…
-Ce vrei, mă cățălule? Ai vre oarece de la mine?
-Remuse, aș dori să stăm de vorbă. Te rog mult să nu te mai sperii de fiecare dată când mă auzi vorbind.

Omul se întoarse spre portița dinspre curte își privi cu drag câinele și spuse:
-Dacă șciam io când eram copchil că pot vorbi c-on câne așe cum aș hi vorbit cu frati-miu pă care nu-l aveam, ce faină viață aș fi avut!
-Ai avut, Remus, un frate vitreg dar n-ați știut unul de altul.
-Pă tăthe le știi tu, ciobăniescule. No și ce vrei să vorovim? Politică? Starea meto? Fotbal?
-Nu e momentul să mă iei peste picior. Dar te iert. Ascultă: s-a întors doctorul nostru din sat, a venit din Franța. Acum se află în casa lui Simion Cloambă. Se pare că a venit fiindcă și-a amintit de cufărul cu cărți al avocatului.
-A lu Țăndău?
-Nu, al ăluia care a avut casa care după Naționalizare s-a făcut dispensar.
-Și? Care-i treaba? Adică ce mă ‘nteresează pă mine cufărul din podu dispensarului.
-Ar trebui să te intereseze. Vino cu mine.

Remus lăsă la pământ săpăliga de plivit și porni după Zeicu. Ajunseră în dreptul gardului care despărțea proprietatea lui Miheț de a lui Stoia.
-Nu ajung. Te rog ia avionul ăla de hârtie care s-a prins între scânduri. Ia-l, desfășoară-l și citește ce scrie pe foaia aceea.

Remus privi întâi spre casa lui Stoia și asigurându-se că nu-i nimeni în curte și nici la ferestre, trase de avionul de hârtie înțepenit într-o așchie a gardului.
-Haide, haide, citește!, îl zorea câinele vorbitor.

Remus privea literele de pe acea hârtie tipărită și nu știa cum să-i spună câinelui că nu pricepe o iotă. Era rând după rând scris într-o limbă puțin asemănătoare cu româna, dar necunoscută. Să fie scris în latinește? întrebă Remus.
-Pune jos hârtia că o citesc eu, spuse Zeicu cu un ton cât mai amabil cu putință. Remus se așeză pe vine și așternu hârtia într-un loc fără iarbă. Zeicu începu cu glas tare:

Fiecare om își are sângele său mai mult sau mai puțin deosebit de al altuia, după cum fiecare plantă fie de hrană fie de leac are alte însușiri la tinerețe, altele la bătrânețe, altele când o mănânci crudă, ori fiartă și altele când bei numai apa ori numai rachiul plămădit cu planta la un loc. De aceea, când spun farmaciștii și doctorii că cine vrea sa vândă cu preț bun plantele de leac adunate de pe câmp, să le usuce la umbră nu la soare și n-o spun degeaba, pentru că planta uscată la soare își pierde o bună parte din puterea ei vindecătoare.

-Interesant! Și unde spui că se află restul cărților? În cufărul din podul dispensarului? Hai! Mergem acolo! Haide, Zeicule, să mergem, te dezleg din lanț.
-Nu e nevoie, eram dezlănțuit oricum, spuse Zeicu râzând, atingând bucuros cu labele brațul stăpânului.
-Nu mai vrei pilaf acuma?
-Nu mai vreau, eu zic să ne grăbim.

Ajunseră după un sfert de oră de mers la fosta casă a avocatului, cel dinaintea venirii în sat a lui Țăndău ăl bătrân.
În fața portiței cu ornamente din fier forjat se afla Relu Săroi cu o valiză mare și un rucsac de munte, cum erau cele de pe vremuri făcute din material de prelată. Vorbea cu un văr de-a lui David Feier, șoferul, angajat și el la o bază auto la oraș.

Remus și Zeicu încetiniră pașii.
-Salut, nene Miheț, zise Relu Săroi, simpaticul din tinerețe al Vetuței. Ce mai faceți? Toată lumea bine? Tanti Raveca, Vetuța, Rafailă?
-Bine facem, mulțămim de întrebare. Da un te duci cu atâta bagaj?
-Plec la Brucsel. Ce să vă aduc de acolo?
-On ziar.
-Numai atât?
-On ziar, niște rezerve de pix și dacă găsăști cicoare. Aia beljiană îi tare bună. Samănă cu Enrilo sau cu Unica, ce le beam dimineața. Când eram tânăr, să ‘nțălege.