Arhiva Afectivă. Telespectatorii revoluției

Sinaia, 1940. Se refugiase cu familia lui. Tocmai terminase ultimele pagini din „Istoriologia umană”. A fost ridicat de un grup de legionari, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă pădurea Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.

Asasinarea lui Nicolae Iorga a avut şi în străinătate un profund ecou: 47 universități din întreaga lume au arborat steagul de doliu. Într-o emoționantă cuvântare, pronunțată la un post de radio american, istoricul de artă francez Henri Focillon, adresându-se conaționalilor săi, arăta că asasinarea savantului român reprezenta „o victorie” a reacțiunii europene. N. Iorga, spune Focillon, a fost unul dintre militanții de frunte pentru desăvârșirea statului național-unitar român; colosala sa operă istorică, precum şi cea de om de acțiune a arătat lumii unitatea seculară a poporului său. Mișcat de amintirea unei trainice prietenii cu N. Iorga, Focillon continuă: „Nimeni n-a inspirat vreodată atât de puternic şi de nobil viața. De la înălțimea celor 70 de ani, Iorga îi domină pe tineri ca o faleză încă scăldată de lumină. Lumea întreagă va trebui să-l aclame, oferindu-i omagiul admirației pe care-l merită geniul său”.


Bunicule, unde erai când a venit Nicolae Iorga la Hațeg?
Eram mic, aveam șase ani. Țin minte că era toamnă și ploua. Și toată lumea era curioasă unde o să șadă, unde va dormi, cine îl va găzdui… Eram mic, un băietan de șase ani. Valeri, tu știi mai bine, spune-i nepoatei cum a trecut Iorga prin Orăștie.
Nu știe nici bunica Valeri cum a fost. Și ea abia împlinise șapte ani când a trecut Nicolae Iorga prin Orăștie.

De ce nu citești? Citește! Bunica îmi dă o carte veche având puse printre pagini câteva semne. Deschid la primul semn. Brusc nu mai văd litere, nu mai urmăresc cuvinte, nici fraze, fiindcă văd locuri cunoscute. Sunt străzile copilăriei mele, le știu bine și totuși e altă lumină, sunt alți oameni. Sunt cei întâlniți într-o călătorie petrecută în 1910. Urmăresc cu ochii sufletului drumurile și popasurile lui Nicolae Iorga în Ardeal. Cât de ciudat este să-ți închipui un călător, care nu mai este, plimbându-se acolo unde tu ai fost de atâtea ori. E ciudat, fiindcă tu poți să descrii chipul acelui călător, dar el nu te poate imagina pe tine.

La miez de toamnă ploioasă, Nicolae Iorga poposeşte în Ţinutul Orăştiei venind dinspre Alba-Iulia prin Câmpul Pâinii. În drum, vede un lung şir de localnici, în timp ce se întorc de la bâlciul săptămânal. Le descrie portul: „Bărbaţii, cu sau fără chică, poartă pălăriuţe mici; cămaşa fără înflorituri se umflă larg; în locul iţarilor, sunt pantaloni albi foarte înfoiaţi; opincile se întrebuinţează mult”.

Oraşul are 6000 de suflete şi e astfel un orăşel, numai… În şir lung, strada din mijloc întinde căsuţe joase şindilite, destul de curate, dar care poartă firme cu nume nemţeşti, ungureşti şi uneori evreieşti, de la cherestegiul Goldmann înainte… Văd pe rând, o biserică românească, cea ortodoxă, uniţii (greco-catolicii n.n.) au numai o bisericuţă, cu turnul înalt, care se mântuie sus printr-o mulţime de podoabe de lemn, în stilul ce se întâlneşte până sus în Maramurăş”.

Lângă biserică, e o bună şcoală cu două rânduri, care înlocuieşte pe o alta micuţă, cu zidul alb strivit de un mare acoperiş”. Despre comunitatea săsească, observă că are o biserică evanghelic-luterană, dar „şi un foarte mare gimnaziu, cu internat, clădit de mult, din banii unui binefăcător al neamului său”.


București, 1993. Îmi răspund la salutul de „bună dimineața” doar unii colegi. Alții, deși mă cunosc bine, ezită să fie familiari ca altă dată. Altă dată însemnând anii facultății. Cu douăzeci și doi de ani în urmă eram colegi de Institut. Ne întâlneam în ateliere, ne vizitam în expoziții, participam la aniversări, nunți, botezuri. Acum, nu. Acum suntem profesori. Acum nu, fiindcă „eu nu sunt clară”. Eu nu sunt în vreun partid nou, nu port insigna coroanei regale în piept, nu beau cafea la GDS, nu am relații la ICR, nu sunt invitată la vreo ambasadă interesantă. Nu se știe ce-i cu mine. Prin urmare, trag ei concluzia, eu sunt tot aia, pecerista. Așa cred ei. E democrație și e dreptul lor să creadă ce vor. Și chiar au dreptate să gândească așa pentru că, se știe, „există declarații” că ei nu au fost nicicare peceriști, iar „pionieri și utemiști au fost făcuți cu forța”. În rest, toți, sau aproape toți, au fost doar disidenți și angeli radioși. Și din pricină că au fost doar angeli radioși, își amintesc bine cum îi lua tovarășul de la sector sau de la uascr, „cu forța!” îi lega, îi urca într-un camion, le ținea acolo o conferință, apoi jap, țup, coborau din camion și încolonați alergau și semnau adeziuni.

Graba era mare la semnat, mai ales când urmau să plece la vreun congres sau bienală pe undeva prin RDG sau Polonia, sau mai știu eu unde, inclusiv Roma sau Paris. Hai să fim serioși! Dar nu-i mai bine să fii oportunist? Cum era refrenul acela? ”Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât comunist!”

Suntem în 1993. Pecere-ul nu mai e. S-a olee, olee. S-a desființat. Și nu e de mirare că pecereul s-a dus pe apa sâmbetei. Cam de prin 1978 începuse s-o ia la vale. Cu toții știam asta.
Deși sunt tulburată de schimbarea stranie a câtorva foști prieteni și colegi caut, atât cât pot, să înțeleg ce se petrece. Îmi revin în minte momente din perioada mea de proiectant, de „creator modele”. Anii 75-85. Îmi amintesc fețele celor care, fiind doar membrii de sindicat, se bucurau să plece mai repede acasă când vreo ședință de partid era anunțată în ultimul moment. E bine de știut, pentru cei care s-au născut în 1990, că prin anii 80 în România exista un număr considerabil de sindicaliști. Urmașii lor au contribuit la răspândirea ideii că cine nu a fost „doar sindicalist” înainte de 89, acela „dușman al democrației este”! Să adăugăm lângă aceștia numărul mare al celor care întotdeauna au stat cu fundu’ în două bărci și vom obține lipsa de direcție și mai ales de realism a celor de azi. Ei încurcă „la greu” borcanele.
Ce are comunismul din 45 cu democrația?
Dar cel din 68 cu autonomia și neamestecul altora în supa internă?
Dar cel din 89 când strada era plină de gură cască, de suporteri de stadion și o grămadă de sindicaliști? Despre „care comunism” se tot bate apa-n piuă?
Și, mai ales, cine și câți erau cei care stăteau în casă? Cine erau cei care stăteau doar în casă?

Cei care priveau la televizor cum se formează baricada, cum vin scutierii, cum se incendiază microbuze.
Telespectatorii revoluției.

„Vino, vino repede, să vezi, acum au ajuns la Eva, sunt în intersecția de la … nu.. au plecat. Stai! Cheamă-l pe Tase! Tase are televizor color, sună-l, vezi dacă-i acasă. De la el poate se vede mai bine. Uite, mă, cum arde palatu’ ! Băi, ăștia dau foc muzeului! Vezi că sună. Răspunde tu. Ba nu, eu nu mă mișc de aici, răspunde tu. Aha! E tanti Măndica. Săr’na tanti. Ai adus ceva bun? Da de ce nu ne-ai adus? Vino, tanti, să vezi cum arde palatu’!”
Alții sperau din toată inima să se întâmple orice, dar să se termine odată! Țăranii mai vârstnici nu știau prea multe. Satele nu mai erau sate. Încetaseră să fie sate, treptat, după colectivizare. În unele cătune mai erau familii care, deși aveau aparate cu tranzistori, țineau pe peretele de răsărit o icoană, iar pe alt perete poza lui Ghiță Dej.
Un popor adevărat nu e format doar din “unii” și din “alții”. Fiind un neam, nu poate fi împărțit.
Un popor bine clădit în timp este, în primul rând, mândru de ceea ce este, de ceea ce știe să facă și de ceea ce reprezintă în raport cu vecinii.
Ori, dacă vecinătatea nu te interesează, o ignori, dacă ceea ce știi să faci – ori ai uitat, ori habar n-ai, iar dacă mândria ți-ai mâncat-o pe un blid de linte, atunci da, bucură-te să fii sluga nu doar a unui continent, ci a întregii lumii.


https://zhd.ro/istorii/evocari-1906-cum-ii-vedea-nicolae-iorga-pe-hunedoreni-sub-austro-ungari/

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *