Arhiva Afectivă. Un vis oarecum deslușit

Atotștiutoarea mâță vorbitoare are momente când cu greu admite erori în performanțele paranormale ale Leontinei Cloambă. O cunoaște bine și e de partea ei ori de câte ori încearcă să-l instruiască/sfătuiască pe Rafailă, așa ca de la mamă la fiu. Despre cum apreciază Cheți personalitatea celorlalți din familiile Cloambă-Miheț vom vorbi pe îndelete la timpul potrivit. După ce și-a recuperat puii răsuflând ușurată că Leontina nu apucase să afle de pisoiașii puși în coș, Cheți s-a pregătit pentru o întrevedere ”en tête-à-tête” cu Leontina. Înainte de asta s-a asigurat că o va găsi undeva mai departe de casă. Apoi a stabilit semnul prin care să o atenționeze – un „scăpat în drum”, un ambalaj, nou nouț, de butuc yale. Toate acestea fiind pregătite, se așeză la pândă lângă indicatorul scris cu cretă galbenă: STAȚIA DE AUTOBUZ E LA 2 KM.

După ce se închină în fața troiței din răspântie, Leontina merse mai departe privind norii, sperând să nu o prindă ploaia până ajunge la casa doamnei Țăndău. Și ea, și cuscră-sa Raveca duceau câte un bidon cu lapte sau smântână când voiau să-și mai ajusteze o fustă sau un sacou.

Zărind în drum cutia nouă de yale îi cam sticliră ochii deși atât de proastă nu era încât să creadă că înăuntru va găsi un butuc de yală. O împinse ușurel cu piciorul, apoi se aplecă și o cercetă de aproape. Spera să găsească vreun bon sau vreun bilet, ceva subiect de bârfă. Puse cutia în plasă cu gândul să întrebe la boltă ce model de yală o fi și cât ar costa.

— Nu căra după tine gunoaie găsite la drumul mare. Chiar dacă arată ca noi, tot gunoaie sunt.
— Cheți?
— Chiar eu. Drăguțo, n-ai învățat până acum că gunoaie de tot felul apar tot mai des în calea oamenilor îmbrăcate în straie noi?
— Ce vrei tu, mâță deșteaptă, să-mi spui? Că nu fac bine să întreb la magazin cât costă o yală ca asta?
— Puteai să memorezi ce scrie pe ambalaj. Arunc-o imediat.
— Io nu știu engleză, de-aia am luat-o.
— Că știi ori nu știi engleză, mai puțin contează. Cine știe de ce a fost pusă în mijlocul drumului. De fapt, eu am pus-o.

Leontina, care până atunci ținuse cu două degete cutia, vru s-o arunce spre pisică.

— Nu-i timp de joacă. Ascultă aici. În vis nu era Țăndău și nu cumva să începi să îndrugi verzi și uscate când ajungi la vilă.
— Da cine era? Sămăna cu el total!
— Era străbunu doctorului care, aici, la dispensar, îl trata pe Rafailă. Nu-ți amintești? Doctorul! Care a plecat la Paris! Cel care după ce a practicat o vreme taximetria și-a echivalat diploma și a fost angajat la un spital de maladii profesionale. Nu se poate să nu-ți amintești.
— Ba da. Cum să nu! Numa el ne scria rețete bune cu pilule care să nu-i dea amețeli lu Filă al nost. Bun doctor. Păcat că fuma. Tri țâgări una după alta duhănea până îl consulta pă băiatu nost. Da era tare bun doctor. Dreptu-i că năinte să plece în Franța s-o lăsat de duhănit. L-o fi sfătuit bunu-so, care tăt doctor o fost.
— Ei, dragă Leontino, află că în vis străbunul lui care purta galoși, exact ca și domnul Țăndău, a vrut să te anunțe că doctorul revine în țară și va deschide aici în Salcâmu Mic o farmacie. Toți o să vă îmbogățiți de pe urma acestei farmacii. Pădurea Covaciului e plină de ierburi vindecătoare. Vei vedea în câțiva ani că totul se va adeveri. Cu o singură condiție: să nu vorbești cu nimeni despre asta.