Arhiva Afectivă. Unele lămuriri

Rămasă singură în odaie, m-am așezat la masă. Ochisem o brânzoaică rumenă, dar în minte îmi venea să le înfulec cu farfurie cu tot și pe celelalte.

-Nu prea reușești să-ți controlezi impulsurile, se auzi de data asta glasul lui Suzi.

Mă așteptam să o văd pe ecranul prin care primeam comunicări și anunțuri. Dar glasul ei venea din apropierea ferestrei. Mă aplec peste pervaz, dar nu văd nici o Suzi.

– Hei, doamnă de Pinzgau, unde ești?

– Aici, te faci că nu mă vezi?

Nici nu am apucat să mestec prima îmbucătură, că era să mă înec atât de tare m-am speriat. Lângă  masă fluierând admirativ, Rafailă răsfoia caietul meu de schițe.

-V-ați pus în gând să-mi puneți nervii la încercare? Vetuța apare și dispare, tu aterizezi din senin, Cheți mă ia peste picior… ce-s toate astea? Și unde-i Suzi?

– Eu am imitat glasul ei, ce zici, mă pricep nu-i așa? Domnuca îi supărată pe noi? Oi fi dumneata năcăjâtă da uiț că în două rânduri ai scris dhespre mine, nevastă-mea, soacră-mea, mumă-mea, neamu meu, numa lucruri de care mi și rușâne să-m amintesc.

Uluită îl priveam pe Rafailă și chiar dacă nu înțelegeam mare lucru din răbufnirea lui eram absolut convinsă că se vindecase de depresie. M-am așezat la masă și am pus pe farfurie brânzoaica pe jumătate începută. El cu ochii la desenele mele, continuă.

– Ce vă mai place să vă băgați nasu undhe nu vă ferbe oala! Voi ășthia dhe la oraș mai șthiț și altceva? Da, da, șthiț să vă daț în vânt după scovergi, pui fripț, zamă dhe găină adhevarată, crescută cu porumb… Cu porumb, auzâț?  Nu cu prav dhe copt!

– Domnule Rafailă, nu am vrut să scriu nimic neadevărat, eu am..

– Nu mă domni că nu-i cazu. Te iert că m-ai făcut celebru, în doauă cărț, da nu te iert că m-ai făcut de comedie în fața lu Suzi.

– Așa a fost povestea. Dar ești nedrept. Puteam eu să vă duc la serbarea din cort dacă nu eram preocupată de soarta voastră?

-Păi bravo! Bine că ai zîs! Nu dumneata ne-ai dus acolo ci dragu de Zeicu.

Nu avea absolut nici un rost să mă cert cu Rafailă. Dar recunosc, a imitat perfect glasul doamnei de Pinzgau. Și cum timbrul vocii ei era de contra alto, apropo baritonal, Rafailă nu a depus vreun efort special ca să o imite. Salutând mai mult văzduhul Filă ieși pe ușă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Atmosfera de nerecunoscut a satului în care cu doar trei ani in urmă mă descurcam nestingherită, acum, în anul războaielor pornite după pandemie, îmi cam răvășește gândurile.

Salcâmu Mic, o așezare rurală obișnuită, nu era nicidecum locul în care sa te simți ca în Matrix. Cu livezi, grădini și holde, îngrijite de urmașii celor care au pus prima ulucă a satului, cu drumurile lui prăfuite, cu fragmentele de macadam din fata porților, cu cei zece metri de asfalt unde puteai să auzi roata căruței în mișcarea ei domoală, cu paiele căzute în drum, cu vântul de seară măturând coaja vreunei ghinde… Dar deși anii tranziției aduseseră atât în țară cât și în Salcâmu Mic animația nelipsită de haz a emancipării, satul, de bine de rău, era „încă în ale lui”.

Dacă îmi amintesc bine totul a început să se schimbe aici odată cu serbarea aceea ciudată desfășurată în bizarul cort de lângă locul numit „Poiana Alunișului”.

Acolo, în cort, a primit talentatul cățel al nimănui poreclit Chiflă, atestatul de comunicator principal. Azi, a devenit haidamacul Zeno, și zâmbește condescendent dacă cineva îi amintește vremurile când el zdrahonul, era micul vagabond al ulițelor. Mic, mic dar îndrăzneț și de o rară perspicacitate, Chiflă a fost cel care a pus umărul la prinderea lui Săroi. Dar performanța care i-a adus titlul de comunicator principal a fost traducerea în timp real a mesajului lui Valer Miheț în stația-portal numită „pivnița”.

În cortul-cupolă care proteja salcâmenii de orice intrus, s-a sărbătorit în timpul stării de urgență Ziua Întâi a Deslușirii. Se pare că tot atunci a pus Zeicu bazele Comandamentului. Feriți de detalii inutile și de comunicare sofisticată, salcâmenii au aflat că un calendar actualizat al Zilelor Deslușirii le va fi anunțat din timp. Nici măcar o secundă nu s-a vorbit despre izolare deși în cortul acela ciudat ei erau separați de lumea din afară. Dacă cineva ar fi făcut greșeala să pronunțe cuvintele izolare sau lockdown, (tradus in limbaj local – locu’ daunei) imediat toată lumea s-ar fi revoltat pe bună dreptate. Cum adică? Iarăși închiși în case? Iarăși măști, iar cinci metri distanță, iar salutat cu cotu’? Nu ne-a fost destul? Ori nu, nu a fost așa. Ei se adunaseră în cort nu ca să scape de vreun virus, ci ca să salveze satul de molima prostiei. „Molima nopții minții” odată cu pandemia se răspândise în lume mai ceva ca pe vremea năvălirii vizigoților lui Alaric. Dar așa cum barbarii cu legile lor cu tot, au recunoscut în cele din urmă utilitatea dreptului roman, salcâmenii au recunoscut utilitatea unei strategii locale valabilă pe aceste locuri încă dinaintea ocupației romane.

Ca să înlăture orice suspiciune, Zeicu, moștenitor al rangului de înalt transmițător le-a spus celor din cort: nimeni și nimic nu ne va mai surprinde. Nimic generat de insinuarea aparenței, butaforiei, dezinformării sau diversiunii. Ne vom vedea în continuare de viețile noastre așa cum le știam. Ne vom păstra obiceiurile, graiurile și născocirile utile în gospodărie, grădină sau câmp. Toate își vor urma cursul lor cu o singură condiție – să nu mai lăsați nici un fel de amăgire, zăpăceală, nălucire să vă facă să uitați cine sunteți, de unde veniți și care e rostul vostru pe lume.

Privesc cum în grădină florile de măr încep să se scuture. Și în vânticelul acestei primăveri îmi dau seama că înțeleapta pledoarie a lui Zeicu a avut un rezultat de cursă lungă.

(va urma)