Cătălin Cîrstoiu nu se retrage: ”Mandatul meu a fost, este şi va rămâne pe masa coaliţiei”

Atunci, la sfârșit de februarie…

Atunci, la sfârșit de februarie, era un ger de crăpau pietrele, nu exagerez o iotă! De fapt, îi auzeam pe țărani văitându-se, iar noi, prichindeii, le repetam  mecanic vorbele. Cu toate astea, deși  zăpada  se  troienise  mai, mai să înghită satul întreg, casele din Islaz se umpleau cu flori.  Ghiocei, toporași, garoflați, lăcrimioare, viorele,  narcise și  câte și mai câte împodobeau odăile oricărei coșmelii, niciuna nu se cădea a fi  ocolită de Făurarul acestor minunății parfumate! Nu deschideam bine ochii dimineața, că mă și repezeam în grădina înflorită  pe geamuri și o miroseam vrăjit. Pe  pânza chenăruită de lemnul ferestrelor fuseseră întinse culori felurite, una mai  lucitoare ca alta, o beție cromatică, nu vă ascund ! Cel puțin astfel  mi le închipuiam,  ce dacă toți mă contraziceau că n-ar fi decât albe dârele alea de gheață ! Și nu cedam neam, eu le vedeam în nuanțe sclipitoare, în stare să-mi aprindă imaginația efervescentă!

În prima  zi din  martie, mereu și mereu, culegeam florile de promoroacă și le dăruiam educatoarei și învățătoarei, dimpreună cu  muguri dalbi din sufletu-mi neprihănit. Dar le dădeam și fetelor înspre care mă înghiontea inima pornită pe cărarea  șerpuitoare a îndrăgostelii. Culmea, de cum le atingeau,  buchetele se topeau și se transformau  în lacrimi de petale, Doamne, ce mai  plângeau gracilele făpturi  cristaline! De la căldura răzbătută dinlăuntrul  aleselor mele, îmbrăcate cu uniformă școlară și cu părul prins în codițe, bașca nelipsita  cordeluță ce le făcea să semene cu păpușile vremii ! Așa îmi ziceam în sine, descompus de emoție,  și mă îmbujoram, și mă fâstâceam,  și mă rugam să cresc repejor, ca să nimeresc  cuvintele potrivite întru cucerirea femeii…

Iar ursitoarele m-au ascultat și iată-mă  la începutul altei primăveri… De aceea am fugit iarăși la  obârșie, grăbit să smulg niscaiva flori din răzoarele de pe geam și să  le ofer femeilor ce mi-au colorat viața, împlinind-o. Din nefericire, timpurile s-au schimbat într-atât, încât în cavalele  de termopan nu rodește nicio floare, nimic, neroadele! M-am întors cu mâna goală și cu un roi de fluturi zburând  temător printre crengile înflorite ale  zarzărilor, caișilor și moșmonilor precoci… Fără să stau pe gânduri, le-am  împrumutat aripile diafane și am plutit pe deasupra amintirilor de demult,  suficient  să-mi colind  cu un mărțișor iubitele de ieri, de azi, de mâine… Dintotdeauna.

 

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Atunci, la sfârșit de februarie…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *