Autobuz în staţie

În staţie, o mare de oameni neliniştiţi aşteaptă, ca de obicei, autobuzul. Cîţiva dintre ei încearcă de vreo jumătate de oră s-o pornească pe jos.
Fac doi-trei paşi, înspre capătul străzii, unde se vede lunecînd galben-albăstriul altor maşini, dar se răzgîndesc imediat şi se întorc speriaţi:
Dacă tocmai atunci soseşte autobuzul!

Peste o oră, două, cînd marginile răbdării de mult nu vor mai fi margini, autobuzul va frîna brusc în faţa lor, tremurînd din toate încheieturile, bufnind din uşile laterale, gata s-o pornească la drum, căci nu văd ce altceva ar mai putea face un autobuz oprit în staţie. Primul va face un salt înăuntru, cu aerul piratului sărit pe nava abordată, un bărbat între două vîrste, trăgînd după el un copil nedumerit, care se va ciocni de o cucoană urcată prin faţă cu o plasă de ouă în mînă. Urmările ciocnirii n-are rost să le mai povestesc. Sînt nedemne de un text în proză. Cîteva doamne argintate la tîmple, din acelea impunînd un respect deosebit bărbaţilor tineri şi cu doctoratul luat, se vor repezi la uşa din mijloc, pe care s-au prăvălit în stradă cincizeci de inşi sufocaţi, numai o apă, bătînd aerul cu mîinile. Înaintea lor, strigînd mereu – staţi puţin, numai o clipă! – un ins a dat jos din autobuz trei tîrne cu cărbuni, un sac de paie, plus două fetiţe de vîrstă preşcolară.

Cu un salt disperat, de ultim moment, şoferul rupe maneta:
Buf! uşile trosnesc una într-alta, mîna unei doamne trosneşte şi ea, dar ţipătul ei nu reuşeşte, totuşi, să-l acopere pe cel al doamnei prinse exact la mijloc:
Vai! îmi omori copilul, vai, criminalule!

Care copil? se întreabă naiv, ciupindu-şi coşul de pe nas, un tînăr palid, într-un fîş albastru, scurt. Nu-i răspunde nimeni. Toţi sînt furaţi de o scenă uimitoare. Prinsă în colţul uşii, fusta unei doamne zboară în bucăţi, lăsînd să se vadă un splendid furou trandafiriu, dantelat cu negru la poale, cu un porumbel ducînd în cioc o ramură ale cărei flori scot şi mai mult în relief pulpele fascinante ale victimei. Cîteva doamne deja instalate pe scaunele găurite în fund, din care sar bucăţi de vată, arcuri, chiar şi coada unei perii de spălat parchetul, s-au făcut verzi de invidie la un asemenea furou, procurat, desigur, din străinătate. Domni cum sînt, bărbaţii întorc privirile, nu fără a trage cu coada ochiului la un lucru pe care nu-l vezi zilnic, chiar însurat fiind.

Apoi, ţipete, înjurături, ghionturi.

Aşa va fi la sosirea autobuzului. Numai că aici, în staţia Lizeanu, autobuzul n-a venit încă. În mulţime, aşteaptă calmi doi inşi, soţ şi soţie, îmbrăcaţi de gală. Ea, cu o pălărie cochetă (ah, ce frumos rostogoli-se-va pe caldarîmul cu scuipat şi mucuri de ţigări!), într-un pardesiu care-i trece de gleznă, atingînd pămîntul duios (ah, ce-l vor călca în picioare cei din spate, ce-l vor face bucăţi-bucăţi, mahalagioaicele cu găleţile lor de var!). El, elegant, cărunt pe la tîmple, cu lornion (cine-l va face ţăndări, oare?), cu mănuşi din piele de căprioară.

Oricît ar părea de ciudat, şi ei aşteaptă autobuzul.