Avantajul credinței fanatice într-o idee

Li se spunea Asasini. Nu poți înțelege forța Mișcării Legionare, dacă nu vezi serialul Marele Selciug, dedicat de turci domniei lui Malik Șah I, cel mai mare sultan al Imperiului selciugic, între 1072-1092. Spre finele domniei și al vieții, Malik Șah s-a confruntat cu ascensiunea Batini, o sectă islamică. Esența acestei secte sta în practicarea pe scară largă a mijloacelor teroriste. Serialul turcesc e dominat de lupta dintre Stat și Batini, cunoscuți în istorie și ca Asasini. Numele le-a fost dat de Marco Polo, care le-a zis consumatori de Hașiș. Deși Statul e ditamai imperiul, Batini obține rezultate surprinzătoare în lupta sa cu Malik Shah. Cauza trebuie căutată în prăpastia dintre Selciugi și Asasini în materie de credință. Batini are adepți dispuși să moară în orice clipă pentru credința în Marele Imam. Infiltrați în toate rotițele statului, executînd militaricește orice ordin dat de șef, inclusiv cel de a se sinucide pe loc la un semn al Șefului, Batini au marele avantaj dat de credința oarbă într-o idee. Legionarii amintesc izbitor de această sectă. Nu numai prin folosirea mijloacelor teroriste în bătălia cu Statul, dar și prin cultul morții, armă imbatabilă, pentru că nimic nu e mai periculos pentru un stat decît un adversar care nu dă un ban nu numai pe viața altuia, dar și pe viața lui.

*

Cum putem înțelege Teroarea Stalinistă. Povestitorul din Povestirile unui vînător de Ivan Turgheniev e invitat într-o vizită la moșia sa de Arcadie Pavlîci Penoeichin. Burmistru la moșia Sipilovca e un anume Sofron. Burmistru e în timpurile iobăgiei țariste administratorul treburilor proprietarului pe o moșie. Sofron e un tiran al satului, un Stalin în miniatură de pe vremea țarului. La intrarea în sat, boierul și oaspetele sînt întîmpinați de staroste și nu de burmistru care e dus din sat. Ivan Turgheniev descrie astfel reacția țăranilor la intrarea lor în localitate:

„Starostele, din respect pentru noi, își trase calul mai la o parte, se ridică în șea și veni în trap după caleașcă, ținîndu-și cușma în mînă.
Am intrat în sat. Ne-am întîlnit cu țărani care veneau în căruțe goale de la arie. Cîntau din gură; li se scuturau trupurile și-și bălăbăneau picioarele în aer în hurducăturile telegelor. Dar cînd văzură caleașca noastră și pe staroste, tăcură dintr-odată, îşi scoaseră căciulile, deși era în vremea verii și-și îndreptară trupurile ca și cum ar fi aşteptat porunci. Arcadie Pavlîci i-a salutat cu bunăvoinţă. Satul fu cuprins în curînd de tulburare și agitaţie. Femei cu fuste vărgate alungau din calea noastră cînii lipsiţi de istețime sau prea sîrguincioşi, aruncînd în ei cu surcele; un moșneag şchiop, cu barba pînă în ochi, își smunci de la o adăpătoare calul, îi trase un picior în coastă fără să se ştie de ce, apoi se ploconi înaintea noastră. Băiețași în cămeşuici lungi fugeau ţipînd către izbe, se trînteau pe praguri și se rostogoleau cu picioarele în sus de partea cealaltă, în tinda întunecoasă, de unde nu mai ieșeau. Chiar și găinile o luau la fugă, strecurîndu-se pe subt porți; numai un cucoş viteaz, cu pieptul negru, ca o vestă de satin, și cu coada roşie fîfîindu-i pînă la creastă, se opri în drum și era gata să-și trîmbiţeze cucurigul, cînd deodată se tulbură și-o apucă și el la fugă.”

La început am dat să rîd, răpus de talentul de satiric al lui Turgheniev. După care, dîndu-mi seama că era vorba despre o realitate din Rusia țaristă, am căzut pe gînduri. Păi cum să ne mai surprindă teroarea stalinistă cînd rușii din satul lui Turgheniev reacționau astfel la ivirea Stăpînului?