Avem nevoie de lideri, dar și de o opinie publică pe care acești lideri să o exprime

Foarte interesant și incitant eseul „Dor de lideri!”,  pe care Nausica Mircea l-a publicat, zilele trecute, pe acest blog ospitalier. Da, avem nevoie de lideri, de veritabile personalități care să ne fie repere de conduită și de gândire. Personalități publice prin care să ne regăsim exprimate aspirații și așteptări sau, în unele cazuri, revanșate neîmpliniri și dezamăgiri. Fac această mențiune pornind de la un adevăr pe care, nu o dată, unii dintre noi suntem  dispuși să îl minimalizăm sau, poate, să îl și ignorăm în mod deliberat. Și anume că fiecare colectivitate își are liderii  pe care îi merită! Lideri care confirmă un anumit model de viață, model care, la rândul său, răspunde standardelor cu care aceste colectivități evaluează calitatea oamenilor și a instituțiilor. Model care, el însuși, este unul istoricește determinat, pentru că, așa cum a demonstrat cu ani în urmă regretatul Adrian Marino, fiecare regim politic pune în valoare atât calitățile cât și defectele fiecărei categorii de populație.

Aducând discuția pe terenul actualității românești, de fapt al mutațiilor survenite în societatea românească în ultimii treizeci de ani, este nevoie să spunem foarte răspicat că suntem, deopotrivă, beneficiari și sacrificați ai modului de producție neoliberal.  Mod de producție pentru care, după cum bine se știe, nu mai există decât valoare de schimb și valoare de întrebuințare. În grila neoliberalismului neavând, însă, loc valorile spirituale, adică valorile morale, estetice sau chiar și cele religioase. Era, așadar, inevitabil ca acest veritabil Pat al lui Procust cu care operează civilizația consumeristă să producă efecte și în ceea ce privește factura liderilor, adică a modelelor pe care colectivitățile și le aleg. Alegere care, indiscutabil, îi marginalizează pe acei anumiți incompatibil cu noul model unic. De regulă, oameni având cu adevărat coloană vertebrală și pentru care, cu adevărat, cultura însemnă ceea ce ne rămâne după ce am uitat totul. Adică mod de a fi, de a gândi, de a ne comporta și de a ne exprima.

Place sau nu place, dar cred că este cazul să vă reamintesc iritarea și nervozitatea pe care a produs-o zicerea „capitalism de cumetrie”. Cel care a lansat-o, adică Ion Iliescu, alegându-se cu toate afuriseniile cu putință și, direct proporțional, cu foarte, foarte puține contra-argumente. La care am încercat pe atunci să replic aducând și ceva argumente, dar, după cum era de așteptat, fără să reușesc.

Este, oare, greșită ideea „capitalismului de cumetrie”? Mă tem că nu!  Dimpotrivă, privind retrospectiv, îmi asum riscul să spun că viața i-a dat  dreptate lui Ion Iliescu! Dovadă că, astăzi, unde mergi și unde te întorci, dai de nepoți, de verișori și de fătuce, cu toții proveniți din pepiniera de cadre a baronilor locali sau belferilor centrali, fețe grele pe linie de partid. Progenituri – în sensul cel mai cuprinzător al termenului -care, unde puteau să se aciuiască mai bine decât în instituțiile centrale și locale ale statului? Tinere talente care, prin nivelul jalnic al pregătirii și al prestației lor, oferă, zi de zi, ceas de ceas și pas cu pas, muniția necesară susținerii doctrinei „statul- cel mai prost administrator”. Că doar suntem în plin extaz al neoliberalismului și al doctrinei „statului minimal”, garantul prosperității colective, în și prin funcționarea mâinii invizibile a pieței.

De aceea, nici nu este de mirare dacă locul argumentației îl iau epitetele, de regulă cele care stigmatizează indivizi sau grupuri sociale, etnice, religioase ș.a.m.d., iar violența verbală sau/și fizică înlocuiește dialogul. Motiv pentru care, cu riscul de a supăra pe unii sau pe alții, vreau să spun că degradarea treptată și, până acum, ireversibilă a selecției omului potrivit la locul potrivit este una dintre marile cauze ale prăbușirii cotei valorice a  mediului politic din scumpa noastră patrie. Degradare care, iarăși să nu ne fie cu bănat, nu are doar o singură culoare politico-ideologică. Motiv pentru care cred că nu strică să ne amintim categorica distincție om politic versus politicianist, pe care a făcut-o C. Rădulescu-Motru. Eminentul cărturar, în accepțiunea căruia omul politic este cel devotat interesului și binelui public, pe când politicianistul nu urmărește decât binele personal și al grupului său.

La urma urmelor, de ce ne-am mai mira? Nu spunea ideologul  și strategul GDS-ului, Gabriel Liiceanu, că principalul drept democratic este „dreptul de a huidui”? Ba bine că nu! Huiduială am vrut, luați de la băieți huiduială cât cuprinde! Era, așadar, de așteptat ca asemenea indivizi, cu tupeu și descurcăreți nevoie mare, să se regăsească pe locuri fruntașe pe listele candidaților cu care, rând pe  rând, partidele au venit la alegeri. Așa că degeaba se mai jelesc acum unii sau alții și ne vorbesc despre dezamăgirile care îi încearcă văzând și simțind pe pielea lor consecințele  dezastruoase pe care le au deciziile aleșilor lor centrali și locali. Cu toată dragostea, dar pe toți aceștia și pe fiecare în parte nu i-au aruncat în fotoliile puterii nici extratereștrii și nici nostalgicii naționalism-comunismului. Nu, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, pe toți aceștia i-au votat, cu mânușițele proprii tocmai ei, conștiințele înaintate ale capitalismului de cumetrie. Exemplul cel mai recent și foarte jenant fiind cel al unei persoane de gen feminin (că „doamnă” îmi este imposibil să îi spun) care confundă viața politică și mahalaua, ca și polemica de idei și libera exprimare a opiniilor cu mahalagismul. Ceea ce, pe bună dreptate, l-a făcut pe Val Vâlcu, altminteri om echilibrat în judecăți și în exprimare, să atragă atenția că un asemenea model prinde la o anumită categorie de populație. Cu foarte multe și grave consecințe toxice pentru mediul politic și social, adaug eu.

În concluzie, până nu vom avea un alt standard de educație și cultură civică a populației să nu ne așteptăm să avem, cu adevărat, lideri politici! Cum vom reuși să avem acest alt nou construct social, care să genereze și să abiliteze adevărați lideri? Iată un subiect pe care îmi permit să îl discutăm împreună, stimați cititori.