Prin 1914, Pantelimon (zis Monu), Pătru, Mirion și Vasile au emigrat împreună cu tatăl lor spre sudul Rusiei. Ioan (tatăl) mai fusese prin Rusia cu oile și înainte de război. Își lăsase nevasta acasă, în satul ‘cela din Mărginimea Sibiului, să aibe grijă de casă și copii. Cred că cel mai mare dintre frați, Monu, își însoțise tatăl în Rusia încă mai dinainte de război. Ana era o femeie brunetă, uscățivă, pirpirie, frumoasă la tinerețe, cu un chip care aducea a macedoneancă din munții Pindului. Cu trecerea anilor, chipul i-a devenit ca de cremene. Cei patru frați aveau și o soră, care la șaptesprezece ani se făcu frumoasă ca Maica Domnului. Așa se zicea prin sat. Era înaltă și înzestrată cu eleganța unui mers nobil, care întorcea capetele consătenilor, când mergea la biserică, în zi de sărbătoare. Numele ei era Ana. Un an întreg bolise de tifos și de complicațiile bolii numită dragoste. Ieșise din focul acela nevătămată, preschimbată în aur, prin procesul de alchimie a suferinței și dorinței de a iubi. Vasile, cel mai mic dintre frați, zăcuse și el pe un pat în casa transformată în spital. Tot de tifos. Scăpă și el viu și fără sechele, îngrijit de Ana cea uscățivă care fugea de la un pat la altul, cu câte-o rugăciune, văzând și de gospodărie.
Bani trimitea Ioan, probabil împăturiți într-o scrisoare. În anul în care Vasile împlini șaisprezece ani, izbucni și războiul. Nu știu de ce au hotărât să plece bărbații familiei atunci. Poate ca să nu se înroleze în armata austro-ungară, dar cel mai probabil, pentru că nu îi interesa războiul. Când ești atât de legat de oi, de oierit și transhumanță, nu-ți mai scoate nimeni și nimic libertatea din sânge. Au trecut munții cu toate oile pe care le aveau și cu câini ciobănești, pe jos înspre Basarabia, apoi au urmat țărmul Mării Negre până au ajuns la Mariopol. Acolo erau mulți veniți din același sat din Mărginime. Împreună au înființat o cooperativă și s-au pus pe făcut brânză și bani. Evenimentele din 1917 i-au prins în sudul Rusiei, poate în timp ce-și pășteau oile prin câmpiile Crimeii. Nu li s-a întâmplat nimic rău atunci și nici în anii care au urmat revoluției bolșevice. Se aveau bine cu toți, știind slăbiciunile rușilor, fie albi, fie roșii. Le plăcea să petreacă, să bea și să mănânce, iar frații Găvozdea nu se zgârceau cu mieii și brânza. La cooperativă ridicaseră un panou mare cu un chip de-al lui Lenin: victorios, zâmbitor. Masa o întindeau în curtea cooperativei, sub privirea bine dispusă a părintelui Mamei Rusia, care binecuvânta votca sau palinca de casă din plosca roșie cu motive populare din zona Mărginimii. Niciun bolșevic nu i-a stânjenit cu nimic până prin anul 1928-1929. La venirea lui Stalin la putere s-au schimbat radical lucrurile. Atunci și-au pus la cale evadarea, nu lipsită de primejdii. Au făcut un plan minuțios, nu doar pentru ei, ci și pentru soțiile lor, rusoaice. Și-au luat neveste din pătura socială victimizată: fiice de burjui scăpătați și o rusoaică de viță nobilă, orfană de tată aristocrat. Asta înseamnă că s-au orientat spre femei care aveau nevoie de protecție, după 1917, și că știau cum să le protejeze. Aveau resursele, experiența de viață și calitățile necesare. Acele femei, în mod cert erau stigmatizate în Rusia și discriminate pe piața maritală. Deși frumoase, rușii fugeau de ele, ca dracu de tămâie. Noroc cu oierii din Mărginime, că altfel ar fi rămas acele fete frumoase și educate nemăritate. Datorită mariajului făcut cu oierii cu care au fugit din Rusia în anul 1929, au scăpat cu viață la venirea lui Stalin la putere. Pătru a plecat cu pașaport diplomatic oferit de Ambasada Poloniei, cu o valiză diplomatică, în care a ascuns cocoșei de aur. El a fost singurul care nu s-a însurat în Rusia. A iubit o rusoaică, au avut împreună doi copii, la plecare i-a lăsat casa. Nu a luat-o de nevastă pentru că făcuse o promisiune de nuntă unei fete din satul natal, în 1914, la plecarea din țară. Dacă fata respectivă nu l-ar fi așteptat împotriva oricărei judecăți logice omenești, sigur ar fi luat-o pe rusoaică. Străbunica Ana trimitea scrisori în care îi povestea totul fratelui ei. „Nu te mărita, așteaptă-l pe Pătru, că se întoarce”, îi zicea Ana prietenei ei și alesei promise lui Pătru. Și ea a așteptat. Monu și Vasile nu au luat trenul lui Pătru, ci un altul, dar tot cu escală în Polonia. În cojoacele ciobănești și-au cusut bani și aur, tot ce au putut lua cu ei la plecare. Mirion a trecut hotarul spre Basarabia, cu o șatră de țigani corturari. L-au luat cu ei, l-au îmbrăcat cum se cădea unuia de-al lor, i-au oferit protecție. Mirion a avut încredere în ei, pentru că a avut și bani. Cinci mii de oi, casele, pășunile, câinii, totul abandonat: un fum de amintiri pătruns și ținut în plămâni până la sfârșitul vieții. Pătru s-a însurat în satul ‘cela din Mărginime și a mai trăit doar nouă ani fără rusoaică și copiii lor.