Beatrice Cenci – tînăra care şi-a ucis tatăl, pentru care a fost condamnată la moarte prin decapitare

Unul dintre ghidurile pe care le citesc noaptea, înaintea căderii în somn, pe parcursul popasului meu la Roma, îmi atrage atenţia că-n zona hotelului meu, Campo de’ Fiore, se află Palazzo Cenci.

Deapănă ghidul:
„Palatul a aparţinut familiei Beatricei Cenci, acuzată împreună cu fraţii şi mama sa vitregă de vrăjitorie şi uciderea tatălui tiranic. A fost condamnată la moarte şi decapitată la Ponte Sant Angelo în 1599“.

Nu-mi dau seama de ce – probabil pentru că sînt gazetar din născare sau, poate, pentru că sînt prozator – dar în călătoriile în străinătate mă atrag locurile rămase în Memoria Omenirii prin întîmplări ieşite din comun, năprasnice sau doar istorice.

La Roma m-am grăbit să trec pe la Largo di Torre Argentina, unde se află ruinele Curiei lui Pompei, incinta Senatului în care a fost ucis Cesar. În Malta, nu mi-am găsit liniştea pînă n-am ajuns la Monumentul dedicat Summitului de la Malta, din 2-3 decembrie 1989, întîlnire care a decis destinul lui Ceauşescu, dar şi al României.

Ajuns la Monument, m-am apropiat de ţărm şi-am încercat să-mi imaginez în depărtarea mării calme de acum Mediterana învolburată din acel început de decembrie 1989, zgîlţîind Crucişătorul Maxim Gorki, pe care a venit şi George Bush Tatăl.

Se putea să nu mă grăbesc să văd cu ochii mei Palazzo Cenci, rămas în Istoria Italiei prin tragedia tinerei de 22 de ani care-şi omoară tatăl şi e, la rîndu-i, decapitată printr-o sentinţă a Tribunalului Papal?!

Ghidul semnalează Palazzo Cinci pe Vicolo dei Cenci.
Pe hartă, pare simplu.
De la Campo de’ Fiori, luînd-o pe cîteva străduţe, ajungi la Palazzo cît ai bate din palme.

Pe teren, lucrurile sînt niţel mai complicate.
Campo de’ Fiori desemnează partea medievală a Romei:
Străzi înguste, şovăielnice şi mai ales, multe dînd una într-alta.
Găsirea unei adrese e o aventură de Cristofor Columb. Luatul pe o străduţă crezută a da într-alta, cunoscută, te scoate la mama dracului.

Curat junglă urbană!
Cu harta în mînă, mă bălăbănesc o groază în jurul Via Arenula, arteră greu de trecut cu vederea, cîtă vreme e străbătută de tramvaie. Palatele stau aici unul lîngă altul, fără să-şi dea reciproc cu cotul. În absenţa tăbliţei indicatoare, descopăr Palazzo Cenci după balconul dantelat, reprodus în ghid lîngă precizarea de la el privea lumea tînăra Beatrice.

Ghidul avertizează că Palazzo e închis publicului.
Într-adevăr, e închis nu doar vizitatorilor, dar şi eventualelor curioşi. După ce filmez scara străjuită de doi lei de marmură, arunc o privire interfonului:
Locuinţe particulare.

Cu un clămpănit sec, poarta metalică se închide în urma unei locatare ieşite din casă pentru a merge la cumpărături.
Nimic din atmosfera acestui ianuarie de la Roma nu destăinuie tragedia care a fost sursa de inspiraţie pentru mulţi scriitori.

Întors la Bucureşti, caut să aflu amănunte despre Beatrice Cenci, madmoazela legendară, despre care superstiţiile spun că în fiecare an, în noaptea cînd a fost decapitată, apare pe Podul Saint Angelo cu capul în mîini.

Multe studii serioase, competente, contrazic legenda romantică, invocînd în sprijin documentele de arhivă.
Că tatăl nu era aşa cum îl zugrăveşte Legenda, iar ea nu era aşa cum o cîntă Legenda.
Mătur toate aceste texte posibil adevărate, dintr-un singur gest.
Prefer imaginea romantică a nefericitei Beatrice Cenci, fata care şi-a ucis monstrul de tată (a vrut s-o violeze, pentru că Justiţia era, la vremea respectivă, Sclava Lumii Înalte).