Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Bella Tarr e și al nostru
Satele ardelenesti din zona Clujului îmi amintesc de filmele lui Bella Tarr. Nu mi-e clar dacă țăranii ardeleni români au preluat ceva de la unguri sau dacă s-a produs o contaminare a profilului psihologic, în sens invers: de la români la maghiari. Este ceva întunecat, gata să izbucnească violent în oameni, de sub o moleșeală prăfuită, o încetineală fără vârstă și un umor tern ce-și scoate cornițele dintr-o cochilie de melc. În filmele lui Bella Tarr, cu peisaje parcă în descompunere, mâncate de praf și noroaie, se țes uneltirile sătenilor cu chipuri pasiv împietrite, asemeni ceasurilor care se opresc din când în când la o răscruce de destin, sub puterea unui omen: „Mâine dăm lovitura. Îl așteptăm pe Lotzi sub podul de peste deal, îi luăm banii, scăpam și de el, am tocmit niste cuțitari. Ne adunăm apoi la muierea lui Lotzi, ea știe, că se ține de ani buni cu Ion. Numărăm și împărțim banii.” Au bătut palma, sunt siguri pe ei, nu au îndoieli că nu le va reuși planul. A doua zi totul e zădărnicit, nu le ies socotelile, se dezumflă pe moment, pentru câtva timp, apoi coc altceva.
Bella Tarr e și al nostru, ne cunoaște bine, nu-l putem amăgi. În satele vegheate de lanțul de tumuli pre-creștini, aliniate misterios cu bisericile satelor zidite în matca acelor movile piramidale, de dimensiuni mai mari sau mai mici, sufletele sătenilor parcă ar fi omizi din care ar putea ieși fluturi. O crustă tare și uscată a nemișcării, dedesubt, un forfot de fluturi, sub semnul efemerității. O puritate ștearsă pierdută de sat, dăinuie la răscrucea drumurilor vechi, azi neumblate, unde cu siguranță, în perioada creștinismului timpuriu se oficiau liturghiile cosmice pe o piatră cioplită de om, în formă de ciupercă, cu piciorul gros. Acolo, lângă două izvoare tăcute și ascunse privirilor superficiale, până ce ochiul privește în râpa unde firul apei se adună într-un mic pârâiaș, probabil slujeau preoți creștini și pre-creștini. Biserica satului e la o aruncătură de băț de acel loc încărcat de mister. De la acea răscruce părăsită de om pornește și drumul care duce, de la un moment dat prin pădure, până la mănăstirea Nicula. În acea pădure ne-am întâlnit, acum câteva zile, cu un grup de 6-7 mistreți: femele cu pui. Ne-au ocolit în fugă, prin fața noastră, suficient de aproape să îi vedem și să-i putem număra. Aveau blana maro închis, de culoarea pământului arat. Nu le-am văzut colții de argint. Erau femele mistreț deranjate de prezența noastră, protejându-și puii. Dacă ar fi venit înspre noi, să ne atace, aveam de gând să mă cațăr, cu rapiditate de pisică sălbatică, într-un copac.
Comentarii
Lasă un răspuns