Bocet la căpătâiul copilăriei

Intru clătinându-mă pe ulița copilăriei. Este o zi de vară toridă. „Vara zdrobise totul”[1]… Totul zace în încremenire, în cea mai covârșitoare și asurzitoare muțenie. Satul pare prăvălit într-o nouă eră  de glaciațiune, deși aerul frige usturător. Nicio adiere de frunză, niciun schelălăit de  câine,  niciun țipăt  de om, nimic… Liniștea  apăsătoare a pustiului de după viață. Țărâna  de altădată, groasă și fină ca o pulbere, s-a împrăștiat definitiv, luată de vânturile descompunerii. Mă apropii  de casa din  care am pornit în  descreșterea părelnicei creșteri, mai am câțiva pași… Bulboana emoției  mă înghite lacom. Simt că mă înec. Zvâcnesc dezordonat  și disperat din brațe,  torentul amintirilor mă trage la fund. Nu mai am oxigen, plămânii mi s-au umplut cu cioturi de demult, cu chipuri duse pentru totdeauna. O strig pe mama să mă salveze. Întind  o mână către ea, să mă prindă,  să mă scoată din vâltoarea iscată  dintr-odată cu potrivnică violență. Degeaba, nu-mi răspunde… Poate ma-marea, poate tata-mare, poate… Încerc zadarnic să respir, să supraviețuiesc puhoiului dezlănțuit. Închid ochii, nu am puterea să privesc în oborul cotropit acum  de moarte. Și așa, orb, trec mai departe, cu sufletul zdrelit. În urma mea las sumedenie de picături de sânge, dar nu mă opresc. Îmi este spaimă de golul de dincolo de gard. Îngrozitor! Vine o vreme când întoarcerea în propriul tău trecut înseamnă  numai lacrimi, durere… Sfâșietoare, animalică, nebiruită.

Devale,  la capătul uliței, începe  infinitul, nemoartea. Numai că eu o iau înapoi, calea mea nu-i într-acolo. Păi, cine e etern? O cotesc înspre București, deși „marele oraș e o instituție  a trasului pe sfoară. La oraș oamenii se adună doar pentru a se păcăli unii pe alții, în administrații, bănci, comerț,  instituții de învățământ…”[2] Asemenea oricărui condamnat la silnicie, îmi urmez destinul,  încolțit de acele „tulburi presimțiri de restriște.”[3] Dau un ocol să-mi văd unchiul, îngăduit încă  pe  fâșia dintre cele două lumi. Îi mângâi  obrazul înmărăcinat și-i cercetez cu inima frântă picioarele umflate, nevolnicia trupească.  Ruina lui va fi curând și a mea… Bolborosește ceva de neînțeles  fratele mamei,  comunicăm prin priviri, prin sângele unui  neam ce  se tot stinge.

Până acasă nu irosesc o vorbă,  m-am zăvorât pe dinăuntru  și bocesc pe înfundate, cineva  mi-a furat copilăria, tâlharul…


[1] Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât  veacul

[2] Lev Nikolaevici Tolstoi, Despre Dumnezeu și om. Din jurnalul ultimilor ani (1907-1910)

[3] Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât  veacul


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Bocet la căpătâiul copilăriei”

  • Minunat și emoționant Domnule Nazat. Mi-ați răscolit prin acest excepțional articol emoțiile copilăriei pierdute. Vă mulțumesc

Lasă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Interviu cu Alexandru Cumpănașu, despre cazul Caracal, despre candidatura lui la președinție

Miercuri, 4 septembrie 2019, de la ora 19.00 la ora 20.00, la emisiunea „Gândurile lui Cristoiu”, am avut un dialog cu Alexandru Cumpănașu. Aceasta este redarea integrală a emisiunii.

Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: