Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Despre Nenea Sile, mereu, numai cu drag

Am încercat și voi încerca să evoc în acest colț de pagină personalități și întâmplări despre care cred că le pot readuce în atenția cititorilor sub emblematica sintagmă „memorabile”. Nu ascund că este vorba despre o grilă de apreciere selectivă, iar unele personaje sau evocări ar putea fi contestate sau refuzate de către cineva pentru motive asupra cărora nu am dreptul decât să emit supoziția că sunt numai și numai de bună credință. La rândul meu, am încredere că și ceea ce am ales să evoc aici va fi înțeles și apreciat cu aceeași monedă.

Astăzi, de pildă, am ales să scriu câteva emoționate rânduri despre un Om și un Artist de excepție: compozitorul și dirijorul Sile Dinicu.

Lucru oarecum surprinzător atâta vreme ce prietenii mei din presă și, mai nou, din social media mă cunosc doar ca jurnalist și comentator al unor evenimente politice și culturale. Cu toate acestea, o asemenea derogare își are motivele sale pe care îmi permit să le explic înainte de a scrie ceea ce am simțit nevoia să scriu de data asta. Trebuie, așadar, să spun că, acum mai bine de cinci decenii și jumătate, elev de liceu fiind, la Caracal, luam lecții de pian. Și nu cu oricine, ci cu doamna Sofia Dinu, soția singurului general (în rezervă) al urbei, Grigore Dinu, dar mai ales fosta profesoară a compozitorului Radu Șerban. Pe care am avut mare bucurie și deosebita onoare să îl cunosc, devenind, cu timpul, prieten apropiat cu fiul său, poetul și eseistul Radu R. Șerban, cel care își luase pseudonimul Gheorghe Vâlcu.

Se anunța, pe atunci, la începutul anilor ’60, un promițător climat de deschidere culturală și politică, al cărei punct culminant a fost atins în perioada 1965-1971 , deschidere relativă dar reală care nu avea cum să nu se regăsească și în viața spirituală a urbei mele natale. Cu atât mai mult cu cât de aici plecaseră în viața culturală a țării poetul Virgil Carianopol, pictorul Marius Bunescu, actorii Ștefan Braborescu, Beatrice Biega și Silviu Stănculescu sau scenograful Ion Popescu Udriște. Cărora aveau să li se adauge în timp și alte nume de referință din generația mea și din cele ce ne-au urmat. În aceste împrejurări, am avut revelația jazz-ului și, dotat fiind de către părinții mei cu un aparat de radio cu picup, ascultam cu frenezie discurile pe care erau imprimate potpuriurile de muzică ușoară românească pe care le-a compus și le-a interpretat pianistul de geniu Jancsy Korossy. Pe care am și avut norocul să îl cunosc fiindcă, pe atunci, locuia pe bulevardul Ana Ipătescu la numărul 15 A, într-un apartament de la etajul 4. De la el am și primit câteva partituri de jazz, printre care și cea atât de dificilă a celebrei „Rapsodii în albastru” a lui George Gershwin, dar și alte piese de referință ale genului. Ce să mai vorbim, îmi intrase în cap să dau la Conservator și să devin compozitor! Vis frumos din care, mai târziu nu s-a mai ales mare lucru fiindcă, pe parcurs, m-am convins de adevărul că decât să nu ajungi decât un mediocru interpret sau creator, mai bine să rămâi un simplu și sincer cunoscător și iubitor al artelor.

Dar, până atunci mai avea să fie drum lung, drept pentru care, din proprie inițiativă, profitam de orice prilej al unor vacanțe petrecute la București pentru a-i cunoaște pe unii dintre cei care erau pasionați promotori ai jazz-ului și ai muzicii ușoare. Așa am ajuns să îl cunosc pe Sile Dinicu, dirijorul orchestrei de estradă a Radiodifuziunii Române. Și nu doar să îl cunosc ci și să beneficiez de sfaturile sale, înțelept măsurate, în ale muzicii de înaltă ținută și de mare rafinament. Ce s-a ales din acestea nu sunt eu cel mai în măsură să apreciez, fapt este însă că, din ce aflam de la nenea Sile (așa cum mi-a permis să îl numesc) sau de la domnul Jancsy, împărtășeam numaidecât și iubitorilor genului cu care mă întâlneam, de regulă, la casa de cultură a orașului unde, prin grija și curajul directorului, Mișu Slătculescu, binecuvântată fie-i amintirea, se închegase un ansamblu de muzică ușoară al cărui dirijor și argint viu era Petre (Lele) Marinescu, el însuși un pianist de clasă.

Cum-necum, uite că s-a făcut vremea și am venit la București, la facultatea de filosofie, dar de muzică nu m-am lăsat chiar de tot, de tot… Frecventam, ca modest amator, cercul de muzică ușoară pe care la Casa de cultură a studenților „Grigore Preoteasa” îl anima cu o extraordinară pasiune compozitoarea Camelia Dăscălescu. Acolo unde vedete incontestabile erau o studentă la limbi germanice – Pompilia (Pupy) Stoian – și un student la IEFS, Dan Spătaru. Nu peste multă vreme, aici, la Casa de cultură, dar mai ales în apartamentul doamnei Camelia, aflat într-un bloc de pe strada Ion Ghica, bloc în care locuia și scriitorul Eusebiu Camilar, am întâlni într-o seară o fată cu niște ochi mari, negri și plini de lumină care s-a recomandat simplu și frumos: „Mă numesc, Anca Călugăreanu”. Venise aici adusă de prietenii ei Dan Tufaru și Florian (Moțu) Pittiș. Spre surprinderea mea, când peste nu multă vreme i-am povestit această întâlnire, nenea Sile avea să îmi vorbească despre minunata făptură ca despre un mare talent. Tot lui nenea Sile, ca și lui Mircea Crișan le-a aparținut găsirea numelui de scenă, Anda, pentru neuitata artistă. Cuvintele acelea m-au uimit fiindcă îl știam pe nenea Sile foarte măsurat la vorbă și deloc risipitor cu laudele. Ba, să nu greșesc, după ce la radio s-a transmis o melodie intitulată „Cântec pentru tine”, compusă de Florin Bogardo și interpretată de Valentin Baciu, nenea Sile mi-a atras atenția asupra numelui compozitorului. „Să îl ții minte,neapărat. Cu siguranță vei mai auzi de el!” Și așa a și fost, în 1963, la Festivalul de la Mamaia, Florin Bogardo câștiga un premiu cu melodia „Cum e oare?”, scrisă pe versurile poetei Madelaine Fortunescu (traducătoarea inegalabilă a Anei Ahmatova) și interpretată de Margareta Pâslaru.

Cu timpul, devenisem aș putea spune unul de-al casei în apartamentul de la etajul II din strada Brezoianu, aflat în spatele blocurilor ridicate peste drum de Sala Palatului, iar la două sau trei săptămâni eram invitat, duminică la prânz, la masă la nenea Sile. Apoi, niște nenorocite împrejurări, asupra cărora nu am de ce să revin acum, au făcut ca, după condamnarea mamei, farmacistă la Caracal, în urma unui abject denunț la Securitate, un anumit conferențiar de economie politică socialistă mi-a spus că nu pot promova examenul pe motiv de dosar de cadre. Mă rog, formula nu era chiar asta, dar așa ceva reieșea… Motiv pentru care printre primii cărora am mers să le povestesc a fost, bineînțeles, nenea Sile. Dar, ca să nu fiu singur, l-am luat cu mine pe poetul George Țărnea, nedezmințitul meu frățâne de boemă studențească, acum și el repetent tot în anul II filosofie, dar pe care l-am lăsat pe bancă în fața blocului. Nici nu am apucat bine să spun de ce și cum am venit fiindcă, numai auzind că pe George l-am lăsat să mă aștepte, doamna Vichi, soția lui nenea Sile – Victoria Manolescu Dinicu, membră a celebrului „Trio Armonia”, s-a sculat brusc și a țâșnit pe scări, aducându-l pe George cu ea. Ce să mai povestesc? A fost o seară regal, cu un nenea Sile de zile mari, pus pe glume și pe povestiri. La plecare, am fost conduși nu însă înainte de a primi, fiecare, o sacoșă cu alimente, țigări și ceva de înecat durerea. Plus, iarăși pentru fiecare dintre noi doi, câte un teanc de bancnote pe care nenea Sile ni le-a pus în buzunare zicându-ne șugubăț foc:
— Lasă tatăle, că mi-i dați voi înapoi la prima leafă!

Ce-i drept, prima leafă a fost, atunci când i-a venit vremea, din nici vorbă ca nenea Sile să vrea să primească banii înapoi! Din păcate, începând să lucrez în gazetărie, cu slujba plătită de la stat, preocupările mele pe partea muzicală s-au rărit, așa că și vizitele mele la nenea Sile s-au rărit și ele. Țineam, însă, legătura la telefon și tot promitem că voi trece pragul acestei minunate familii. Peste ani, adică prin 1991, când lucram la cotidianul „Realitatea românească”, am făcut un interviu cu nenea Sile. Era la pat, după cumplitul accident vascular care îl lovise și, când ne-am revăzut, mi-a spus printre lacrimi:
— Uite,tatăle, cum am ajuns?
Era, ce-i drept suferind, dar gândurile și sentimentele îi rămăseseră neschimbate și la fel de frumoase. L-am îmbrățișat cu dragoste și cu emoție, iar interviul pe care l-am făcut cu el cred că poate fi recitit și acum ca o tulburătoare mărturisire de credință a unei admirabile conștiințe de creator și dăruitor de Frumos și de Omenie. Peste puțină vreme, nenea Sile s-a mutat la ceruri și, cu acest dureros prilej, poetul Adrian Păunescu mi-a găzduit, cu o admirabilă generozitate, în cotidianul „Vremea” un tex de aproape o jumătate de pagină de ziar dedicat celui dispărut.

Au trecut peste noi ani mulți, cu toate ale lor, mai bune sau mai puțin bune, iar dureros de mulți dintre cei dragi au împlinit vorbele lui Lucian Blaga: „Oameni în umbră s-au retras, veșminte de pământ luând”. Dar amintirea nobilă a lui Sile Dinicu este mereu senină și mereu dătătoare de alese învățăminte. Motiv pentru care am scris aceste modeste rânduri, cărora le-aș dori, cu deplină sinceritate, să își afle un cât de mic ecou în gândul și în sufletul cititorului.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Boema. Cronica unor întâlniri memorabile”

Lasă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cătălin Ivan: „Aceste alegeri nu sunt alegeri libere”

Interviu cu Cătălin Ivan, candidat Partidul Alternativa Pentru Demnitate Națională, în cadrul emisiunii „Gândurile lui Cristoiu”, 17 octombrie 2019, transmisă pe Mediafax și Gandul.info

Transcrierea interviului o puteți urmări la rubrica Interviuri

Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”:



Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi