Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Ce însemnau trei minute pentru Hermann Oberth

Sincer să fiu, atunci când Ion Cristoiu, prietenul și colegul meu de meserie (inclusiv de promoție și de repartiție în presă, în 1971, cu numai trei săptămâni înainte de edictarea „Tezelor din iulie”) mi-a propus să reiau în spațiul ospitalier al acestui blog o seamă de amintiri din vremurile de bohemă studențească și apoi de presă din anii de dinaintea lui decembrie 1989, am avut o oareșce reținere. Mai ales pentru că Jack (nume de cod pentru Ion Cristoiu încă din perioada când, fiecare uceniceam la reviste studențești, el la „Echinox” și subsemnatul la „Universitas”, ca și la „Viața Studențească”) mi-a recomandat să evoc personalități ale vieții culturale, științifice, jurnalistice și chiar politice pe care le-am cunoscut în exercitarea meseriei. Brusc, mi-am adus,atunci, aminte de o notiță, firește nesemnată, pe care am publicat-o prin 1967 în revista „Luceafărul”, seria Eugen Barbu, în care luam cam în derâdere un anumit fel de memorialistică în care autorii dădeau confirmare amarei a ziceri a lui Eminescu: „Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”. Adică nu ne povesteau nouă, cititorilor, mai ale celor tineri, cine erau personalitățile marcante cu care s-au intersectat pe cărările vieții și ale gazetăriei, ci doreau cu orice preț – inclusiv cu prețul ridicolului! – să se ridice în slăvi, adică, vezi Doamne, cum îi  mai prețăluiau clasicii în viață. De unde mi-am și zis ca nu care cumva mai tinerii cititori să creadă că îmi pun sub tălpi un postament din amintirile despre personalități de referință pe care le-am cunoscut în acești aproape 54 de ani de când trebăluiesc întru ale meseriei.

Mai pe urmă, cugetând mai la rece asupra invitației, mi-am zis că, totuși, nu ar strica să dau mărturie despre asemenea întâlniri memorabile de care am avut parte într-o zi sau în alta, cu atât mai mult cu cât bag seama cu îngrijorare că, încă, oameni de bună credință dar care nu au trăit în lumea acelor ani, dau crezare prea repede scornelilor unor agit-propiști (de la sovieticul „agit-prop”) adepți, de data asta, ai unui „bolșevism întors pe dos”, cum bine le-a zis Ion Cristoiu în prefața la substanțialul volum de memorii al profesorului Ion Traian Ștefănescu. O carte plină de învățăminte, care are un titlu de o admirabilă franchețe – „Întâlniri cu Nicolae Ceaușescu” – recent apărut la editura Mediafax și despre care vreau să scriu cât mai curând. Mă gândesc, după cum probabil unii intuiesc, la  „primitiva simplificare” (termenii îi aparțin tot lui Ion Cristoiu) pe care manipulatorii mizează prin cultivarea îndârjită a imaginii „unor ani de întuneric friguros în care se mișcau doar umbrele torționarilor cruzi și ale unor activiști analfabeți”.

Nu vreau, în nici-un caz, să idilizez perioada aceea, ea însăși extrem de complexă și de sinuoasă, dar nici nu cred că putem pune semnul egalității între anii proletkultismului feroce și relativa, dar reala, deschidere culturală și ideologică, începută cam prin 1964-1965 și care s-a închis, din păcate, la începutul anilor 80. Acesta este și motivul pentru care m-am hotărât să încredințez coloanelor blogului lui Ion Cristoiu câteva crâmpeie de viață al căror martor sau și figurant am fost. Începutul l-am făcut cu două evocări, una cu și despre poetul și cărturarul Alexandru Pillipide, iar cea de-a doua îl are ca personaj principal pe marele gazetar N.Carandino.

Pentru azi, am ales o întâmplare, de fapt o lecție de viață, pe care am dobândit-o de la o mare personalitate a științei românești și universale: Hermann Oberth. Savant și vizionar, considerat a fi unul dintre părinții fondatori ai rachetelor și al științei astronauticii, născut la Sibiu în 1891 dar plecat în străinătate încă din anii de mijloc ai perioadei interbelice. Mă aflam la Sighișoara, ca reporter în presa de tineret, cu gândul să scriu despre Otti Lurtz, acel minunat adolescent care la inundațiile de la începutul anilor 70 a salvat, cu modesta lui bărcuță, vecinii de stradă iar când, după ce a isprăvit totul și a venit să își ia și prinți, aceștia fuseseră înecați de potop.

La prânz, la restaurantul hotelului „Steaua”, admirabilul șef de sală nenea Seișan mi-a șoptit că în hotel a venit și Herr Herman Oberth, care vizitează România împreună cu soția. Și nu doar că mi-a dat veste dar mi-a și propus să mă prezinte, poate reușesc să îi iau un interviu. Sincer să fiu, despre Herman Oberth știam câte ceva din discuțiile cu colegii de la revista „Știință și tehnică”, în primul rând că Wernher von Braun, constructorul modelului galactic V2, care a stat la originea navei spațiale Apollo 11 cu care Neil Armstrong a coborât pe lună pe 16 iunie 1969, a preluat și a valorificat proiectul prefigurat de către profesorul său, Hermann Oberth, dar la o asemenea șansă nu nici nu aveam cum să sper.

Zis și făcut! Când Herr Oberth a venit la masă împreună cu soția și cu un gazetar de la Brașov care îi însoțea, nenea Seișan și-a exercitat, ca să zic așa, oficiile de mediere. Fără vorbă multă Herr Oberth a încuviințat, drept pentru care i-am fost prezentat și, după o scurtă conversație a rămas stabilit să ne revedem în holul hotelului la orele 18.

Bucuros nevoie mare de norocul de care aveam parte, bineînțeles că am venit în hol încă de la 17,45. Peste zece minute, adică fix la 17,55, a sunat telefonul și, după un scurt dialog, recepționerul hotelului mi-a transmis că Herr Profesor își cere scuze dar va întârzia… 3 minute! Pe moment am socotit că pur și simplu sunt luat peste picior. Dar nu! Când a coborât, exact la 18 și trei minute, Hermann Oberth mi-a spus cu un zâmbet complice: „Acum, cred că am fost punctual!” Nu m-am putut stăpâni și, cu riscul de a încălca eticheta, l-am întrebat de ce această precauție? Răspunsul lui Hermann Oberth a fost de-a dreptul năucitor: „Cum de ce te-am anunțat că voi întârzia trei minute? Altfel, te puteai întreba: măi dar cum a reușit Hermann Oberth ăsta să conceapă o rachetă care să rivalizeze cu cea a lui Țiolkovski (Konstantin Țiolkovski, el însuși unul dintre marii proiectanți de rachete cosmice, unul dintre părinții fondatori ai astronauticii), dacă nu e în stare să vină la timp la o întâlnire și încă la o oră pe cere tot el a stabilit-o?”

Întâmplare de care mi-am adus și îmi aduc aminte ori de câte ori am dat, dau și, cu siguranță, voi mai da, peste tot felul de tipi și de tipese cu aere de mari vedete în diverse medii și care fie că nu vin la timp la întâlnire fie te fac să aștepți la coadă până ți se face lehamite și conform principiului „cel mai deștept, cedează” renunți tu, de bună voie și nesilit de nimeni.
De prisos să mai adaug că interviul meu cu Hermann Oberth nu a văzut lumina tiparului din rațiuni de vigilență politico-ideologică atât de dragi unui vremelnic șefșor de redacție!


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cazul Caracal: Un scenariu căruia i se tot caută finalul
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: