Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Un omagiu prea puțin… omagial

Cine are curiozitatea să răsfoiască ziarele din anii de după, să zicem, 1974-1975, va remarca faptul că în fiecare an, în prejma zilei de 26 ianuarie, ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu, se publicau pagini întregi cu mesaje omagiale adresate „celui mai iubit fiu al partidului și poporului” sau, în „Scânteia tineretului” , celui numit „simbolul suprem al tinereții noastre revoluționare”. Am scris, deloc întâmplător, anii 1974 -1975, fiindcă, de fapt, cam de atunci a început acel cult al personalității despre care încă și azi se discută în termeni foarte severi, pe un ton acuzator.

De regulă, la „Scânteia tineretului”, cotidianul CC al UTC, se proceda după următoarea schemă: se lua legătura fie cu secția de cadre a CC al UTC, fie direct cu județenele UTC și se cereau nume de tineri fruntași care să transmită mesajele lor ilustrului sărbătorit. Bineînțeles că textele de felicitare erau scrise în redacție și, destul de rar, erau comunicate, înainte de apariție, celor care le iscăleau. După cum, tot de regulă, trebuia să avem în vedere ca acești tineri să reprezinte toate cele trei provincii istorice, o gamă largă de profesii – muncitori, țărani, elevi, studenți, militari – și să provină atât din rândul cetățenilor de naționalitate română, cât și din minoritățile naționale. La rândul nostru, aveam o agendă cu numele unor personalități ale vieții culturale și științifice care, ca să zic așa, nu ne-ar fi refuzat, la o adică, dacă le-am fi solicitat să semneze mesaje omagiale. Ba chiar, ca să nu vorbesc cu păcat, aveam în agendă persoane care, ele însele, nu lăsau să se apropie ziua aniversară și ne sunau, ei, primii, nu care cumva să scape ocazia de a fi prezenți în paginile speciale. Că, astăzi, pe unii dintre ei îi regăsesc printre fervenții și înverșunații demascatori ai așa numitei „Epoci Nicolae Ceaușescu” și încă prezentându-se ca victime ale manipulării totalitariste, asta este, de-acum, altă veste poveste. De aceea nu pot trece prea ușor peste foarte neplăcuta surpriză pe care am avut-o atunci când, cercetând la Biblioteca Academiei colecțiile ziarului „Scânteia tineretului”, am găsit pagini de omagiu decupate, lipsind din coloane anumite mesaje ale unor… mesageri care , în acest fel, au dorit să le facă uitate. Dar, pentru că, slavă Domnului!, până acum , memoria nu m-a lăsat chiar de tot, de tot, i-am arătat isprava și prietenului Ion Cristoiu, cu atât mai mult cu cât despre unii iscălitori, mi-am și adus aminte cam cum stătea treaba și cât de insistenți erau ca să nu piardă ocazia de a-și exprima „stima noastră și mândria”. Cu atât mai mult cu cât mi-am amintit cât zel puneau pentru a nu fi omiși din listă și, mai ales, cum îmi dădeau telefoane ca să afle ce ecou au avut – undeva,cât mai sus! – urările lor…

Numai că, fără a încerca să fac din asta un pretext pentru niște circumstanțe atenuante, trebuie să spun, cu toată sinceritatea, că au fost și situații în care unele personalități, chiar dacă nu refuzau categoric să transmită asemenea mesaje, nu scăpau nici prilejul de a băga o mică „șopârlă”, așa cum erau numite în limbajul nostru gazetăresc unele expresii din categoria vorbelor în dungă. Una ca asta mi s-a întâmplat și mie atunci când, de un 26 ianuarie, parcă prin 1982, i-am solicitat un asemenea mesaj lui Mihail Cruceanu, faimos membru de partid cu stagiu în ilegalitate și, mai mult, participant la Congresul de constituire al PCR din 8 mai 1921. Pregătisem, de-acum, un fel de compunere pe care, la telefon, i-am citit-o venerabilului ilegalist, compunere cu care acesta părea să fie de acord. Naiba știe ce mi-a venit și n-am avut de lucru să îl întreb dacă ar mai avea ceva de adăugat la text. Răspunsul a venit prompt:
— Dragă, ai scris acolo ceva cu „în înaltele funcții în care l-a investit partidul și poporul”. Ei zic să pui mai bine: „în înaltele funcții în care l-a investit nevastă-sa”, fiindcă așa e mai cinstit să spunem.

Cred că nici nu mai e nevoie să vă precizez unde și cum era monitorizat postul telefonic 176528, de la secția rețea locală a ziarului, printre puținele din redacție care aveau un număr direct și nu prin centrala Casei Scânteii, așa că l-am atenționat pe octogenarul meu interlocutor:
— Cum să scriu așa ceva , tovarășe Cruceanu?
Din nou, răspunsul a venit la fel de prompt:
— Bine dragă, pune cum ziceți voi, dar a doua oară să nu mai îmi ceri de astea că nu mai dau nimic.
După care, pac!, telefonul.

De prisos să mai precizez în ce formă a apărut mesajul omagial al distinsului Mihail Cruceanu, membru de partid cu stagiu în ilegalitate.