Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Sandu, Blonda și… confuzia

Intrase în ritualul grupul nostru de bohemi „de la filozofie” ca sâmbătă seară, cam pe la orele 18 fix trecute, să ne înființăm la Nenea Radu și să îl luăm cu noi, la o cafea, pe Răducu, fiul său. Pentru corecta informare a cititorilor, precizez că este vorba despre compozitorul Radu Șerban – aflat în apogeul gloriei după ce inefabila Pompilia Stoian a cucerit Marele Premiu la Mamaia în 1966 cu melodia „Prieten drag” – și despre fiul său Răducu, pe atunci elev în ultima clasă la Liceul Gheorghe Lazăr.

Lucrurile decurgeau cam așa: veneam în grup organizat cu mașina 37 până la Ateneu, după care, George Țărnea, Morel Zelțer , Alexandru Monciu (încă nu și Sudinski) se așezau cuminței pe bancă în părculețul din fața impozantului edificiu de cultură, iar eu urcam în blocul de peste drum, și îl luam de acasă pe Răducu. Nu înainte ca Nenea Radu să ne înmâneze o oareșce sumă, așa ca să avem la noi ca de sâmbătă seara.

Așa s-a întâmplat și în acea frumoasă seară de primăvară din 1971 când, la ceas de seară, ne-am îmbarcat în autobuz, animați de cele mai frumoase gânduri și simțăminte, fără a bănui, firește, ce avea să se petreacă nu peste multă vreme. S-a întâmplat ca, în acea seară, primăvara să își fi reintrat pe deplin în drepturi, așa că și în autobuz nu mai aveai loc să arunci un cap de ață. Dar, fiind și rămânând consecvenți convenției, nu aveam cum da înapoi, așa că ne-am îmbarcat și ne-am aliniat în coloană organizată. Nu aș mai putea spune, acum, cu precizie cum arăta flancul, dar ceea ce țin minte fără putință de tăgadă este faptul că primul dintre noi care trebuia să coboare era Sandu. Iar, în fața sa, se afla un domn în vârstă, cu o figură distinsă și îmbrăcat ca la carte. În fața căruia – aici e aici! – era o domniță blondă cu o siluetă care aducea foarte bine cu aceea a Ondinei, eroina piesei lui Jean Girodoux, aflată pe atunci foarte în vogă printre noi, studenții, datorită interpretării plină de rafinat lirism pe care i-a dat-o Daniela Anencov.

Înghesuială-înghesuială, dar tot am putut zări că Ondina pasageră purta niște pantaloni Pecheur, mulați pe corp și care îi scoteau în evidență trupul de top modelă sută-n mie. Și, pentru că se apropia stația Constantin Exarcu unde trebuia sa coborâm, normal că a urmat uzualul scenariu cu întrebarea „coborâți la prima?” Întrebare pe care Sandu i-a adresat-o, firește, domnului din fața sa. Care, după ce a răspuns pozitiv, a fost rugat de Sandu să o întrebe și pe Ondină. Numai că, spre deosebire de domnul cel mai mult decât amabil, a slobozit un „mdaaa” oțărât și nervos până peste poate.

Împrejurare care pe Sandu nu l-a speriat de fel, ba încă a mai repetat de câteva ori întrebarea până când eram gata-gata să coborâm la Ateneu. Unde, surpriză!, nimfa, după ce a sărit în mare grabă din autobuz, s-a întors și i-a aplicat distinsului pasager două perechi de palme, nou-nouțe, vorba lui Nea Mărin. După care a plecat nervoasă foc de nu i s–au mai auzit decât  țăcănitul sandalelor cu toc cui pe asfalt. Bineînțeles, pălmuitul rămăsese siderat.

Și așa ar mai fi rămas multă vreme dacă Sandu nu s-ar fi dus la el ca să îl întrebe:
— Nu vă supărați,i-ați făcut ceva fătucii ăsteia?
— Nuuuu, i-a răspuns cu voce stinsă și cu lacrimi în ochi domnul.
— În acest caz , eu cred că domnișoara este nebună, a luat vorba mai departe Sandu. Păi numai un om nebun poate să pocnească, așa, din senin, pe cineva fără ca acela să îi fi făcut ceva.
Vorbe la care domnul nostru nu a mai avut repică, așa că Sandu și-a dus gândul până la capăt:
— Vaiii de mineeee!!! Păi dacă dumneavoastră care nu i-ați făcut nimic și v-a dat două palme, ce mi-ar fi făcut mie, dacă afla că eu sunt ăla car a mângâiat-o, discret, preț de patru-cinci stații?
După care, ne-am retras în mare grabă, fără să mai așteptăm răspunsul vinovatului fără vină.