Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Poetul George Țărnea, pradă dilemei indigoului

Mi se întâmplă,ori de câte ori povestesc mai tinerilor mei prieteni despre întâmplări și personaje memorabile din anii studenției, să evoc secvențe în care, ca personaj principal (sau printre personajele principale) să îl regăsesc pe frățânele meu de bohemă, baladistul George Țărnea. Lucru firesc de vreme ce, în acei ani de relativă dar reală deschidere politică și culturală în care am avut șansa să ne petrecem studenția, voioasa, libera cugetare (vorba lui Engels!) era la ea acasă și lăsa cale liberă feluritelor giumbușlucuri savuroase și năzdrăvănii pitorești. De aceea, privind retrospectiv, nu pot decât să îi dau dreptate fostului nostru profesor de teoria sistemelor logice, Gh.Enescu, binecuvântată fie-i amintirea, care, ori de câte ori îl întâlneam, îmi spunea cu un ton șugubăț și cu mult miez: „Măi, marele noroc al generației voastre a fost acela că ați absolvit facultatea și că v-ați dat examenul de licență în iunie 1971”. După care, văzând că nu pricep sau doar mă fac a nu pricepe, îmi explica: „Gândește-te că, peste nici o lună Ceaușescu a dat Tezele din iulie care au pus punct destinderii”. Și închidea discuția sec și fără să mai aștepte replică: „Ei, ia să vă fi văzut, după aia, ce mai făceați? Tot așa de vioi mai zburdați voi pe coclauri?”

Recunosc, cam așa stăteau lucrurile, fiindcă acele funeste Teze din iulie 1971, pe care Nicolae Ceaușescu le-a edictat imediat ce s-a întors din vizita în câteva țări asiatice, reluau procedurile și canoanele dogmatice ale Revoluției culturale a lui Mao și pe cele ale cultului personalității dictatorului nord coreean Kim Il Sung, iar efectele lor nenorocite s-au perpetuat până la finele lui 1989. Asta mă face să evoc și în acest generos spațiu câteva crâmpeie de viață, din bohema studențească și, apoi, din mediul gazetăresc, prin care reușeam, cât de cât, să dăm frâu liber imaginației și dorinței noastre de a fi nițel altfel decât era regula. Fără însă a cădea în violență și în vulgaritate, așa după cum văd că, mai nou,anumiți tineri cred că își pot afirma eul și sinele!…

Dar, ca să revin, trebuie să recunosc , la fel de sincer, că noi, studenții din acei ani de la Facultatea de filozofie a Universității București, am avut șansa astrală de a avea o pleiadă de magiștri de înaltă clasă, printre care îi amintesc pe Ion Banu, Athanase Joja, Niculae Bellu, Ion Ianoși, Nicolae Tertulian, Radu Stoichiță, Barbu Zaharescu, Ion Didilescu, George Enescu; Paul Popescu Neveanu, Ion Bulborea, Cornelia Grunberg, Alexandru Valentin, Ioan Drăgan și încă mulți alții. Cărora li se adăugau , pe atunci, prin a doua jumătate a anilor 60, tinerii asistenți, mai târziu ei înșiși magiștri ai Almei Mater: Gh.Vlăduțescu, Gh. Al.Cazan, Stelian Stoica, Mihai Golu, Petre Bieltz,Vasile Tonoiu, Ilie Pârvu, Septimiu Chelcea, Aculin Cazacu, Ion Roșca, Viorel Cornescu și iarăși lista rămâne deschisă. De aceea, cred că nu greșesc atunci când spun că în marea lor majoritate toți cei al căror nume le-am evocat ne priveau cu simpatie boroboațele și chiar ne încurajau să le facem.

Cu toate acestea trebuie să recunosc și că au existat anumite personaje rămase moștenire din perioada dogmatismului stalinist și post-stalinist care nu doar că refuzau cu îndârjire să fructifice deschiderea reală de orizonturi, ba, mai rău, se comportau ca niște îndârjiți cenzori și punători de pumn în gură. Dintre ei, cea mai lugubră figură fiind, de departe, Haralambie Niculescu,conferențiar de economie politică socialistă, despre care avea să se afle că, foarte ocupat cu munca de partid în facultate și pe universitate, uitase să își mai dea și examenul de bacalaureat sau, mă rog, de licență, după cum se numea la vremea aceea.

Personaj care ținea morțiș să inspire teamă oricui avea nenorocul să îi fie în preajmă , motiv pentru care ghidușul meu coleg de an, Dan Stelian Petrache l-a botezat „majuru”’. Și așa i-a rămas numele! Firește,scula lui favorită în a ne face zile fripte erau examenele, dar nu era și singura, fiindcă o altă cale era cea a referatelor la seminar, unde cu greu reușeam să îi intrăm în voie. Ei bine, tocmai când credeam că nu ar mai exista nici-o scăpare, norocul a venit taman de acolo de unde nici nu bănuiam că o să sară iepurele! Adică de la George Țărnea, colegul nostru de an, de fapt aflat în anul II tris la filozofie. Care, exact la primul seminar din noul an universitar 1967-1968, s-a înfipt să își ia o temă de referat aleasă anume fiindcă o bănuia cum care ar face parte dintre temele predilecte ale „majurului”. Urmând, bineînțeles, ca, la seminarul din data X, George să prezinte referatul.

Numai că, să vezi și să nu crezi, vine și ziua fatală dar, surpriză!, George nu este prezent și nici nu își motivase absența. Nimic nou pentru el și pentru cam foarte mulți dintre noi! Bineînțeles „majurul” face spume cât casa la gură, dar asta e situația! Așteptăm seminarul următor. La care, iarăși bineînțeles, George iar lipsește. Deci, iarăși, nema referat!…

Și uite așa, trec cam vreo trei sau patru săptămâni, până când, într-o zi, intrând „majurul” în grupul sanitar de la etajul II al facultății, adică peste drum de sala 213 unde se ținea seminarul de economie politică socialistă, peste cine dă el? Peste Georgeeee!!! Îl vede și sloboade un răcnet cumplit:
— Țărneaaa!!!
Răcnet la care, George răspunde de-a dreptul năucitor:
— Vaiiii! De când vă caut?!
După asta, văzând consternarea „majurului” răspunde pe un ton mieros nevoie mare:
— Eu am referatul gata, dar vroiam să vă întreb cu ce culoare de indigo vreți să îl dactilografiez? Cu indigou negru, cu albastru, cu roșu sau cu violet?
De prisos, poate, să vă mai spun că, numaidecât, „majurul” s-a dus glonț la decanat ca să se plângă de studentul-problemă, George Țărnea…