Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

10-12 ianuarie 1990, mica iluzie și marile deziluzii

Bine ne-am regăsit, la acest început de an 2020, stimați cititori și prieteni ai blogului lui Ion Cristoiu! Și pentru că vreau să fiu cu voi la fel de sincer așa cum am dorit să fiu în fiecare dintre cele cam 30 de texte pe care vi le-am propus spre lectură în acest cadru generos, vreau să închei aici evocările din acea cumpănă de ani 1989/1990 pe care le-am început cu ceva vreme în urmă.

Așadar, pe 10 ianuarie 1990, ne îmbarcam, după mai mult de două săptămâni de carantină la Beijing, cu destinația București. Asta după ce, până marți, 26 decembrie 1989, fusesem, împreună cu prietenul și colegul meu de redacție, Corneliu Ostahie (de câțiva ani, nedrept de repede mutat la cele veșnice), oaspeții ziarului de tineret din Coreea de Nord.

Câteva dintre impresiile din periplul nord-coreean le-am rememorat chiar în acest generos spațiu și, sincer să fiu, v-aș mai povesti și alte pățanii semnificative, dar vă cer permisiunea să o fac cu alt prilej. De data aceasta, aș vrea să povestesc doar o anumită întâmplare, foarte semnificativă cred, de fapt o succesiune de secvențe din cele trei zile și din alte trei ce le-au urmat după ce am ajuns acasă. Fapt demn de menționat, aceasta era prima cursă TAROM care urma să plece spre țară după ce zborurile fuseseră întrerupte ca urmare a prăbușirii unui avion cu destinația Belgrad, așa că, deși trebuia să părăsim Beijing-ul înainte de Anul Nou, am mai rămas până pe 10 ianuarie 1990.

Normal, Crăciunul și Revelionul le-am petrecut aici la Ambasada României și nu pot să nu am decât frumoase și alese cuvinte de prețuire și de recunoștință pentru căldura sufletească și omenie cu care ambasadorul Angelo Miculescu și soția sa, împreună cu familia Viorel și Tania Isticioaia-Budura, diplomați de înaltă ținută, au reușit să ne facă să depășim, fie și cât de puțin, uriașa distanță dintre noi și cei dragi, de acasă. La fel de adevărat este însă și că acolo, la ambasada din Beijing ne aflam mai mult grupuri de români veniți în China cu treburi de serviciu. (Atenție, am scris „trebuiri de serviciu” nu „treburi de la Serviciu”!), așa încât situația în care ne aflam a făcut ca între noi să se lege relații cordiale, deschise, ceea ce a contat mult pentru starea sufletească în care ne aflăm. Altfel spus, o frumoasă solidaritate întărită și de încrederea că noul curs al evenimentelor din țară, va face ca tensiunile, grijile și privațiunile de până atunci să dispară, iar noi să ne simțim solidari, deplin încrezătorii unii față de alții și să punem umărul, împreună și fiecare după priceperea sa, la noul destin al României și al tuturor oamenilor săi.

Aceleași sentimente de solidaritate, de deschidere sufletească și de încredere reciprocă le-am trăit și în avionul care ne ducea spre țară. Circulau, ca să spun așa, din mână în mâni reviste de mare tiraj care, încă de pe copertă, dădeau informații calde despre evenimentele de la București și din alte localității, iar discuțiile se înfiripau spontan între noi, pasagerii, oameni care, deși acum se vedeau pentru prima oară, își găseau subiecte de dialog și, mai ales, de consens. Idee exprimată, concis și clar în sintagma „de-acum va fi altfel”.

Aceasta a fost impresia și, mai mult, convingerea, cu care în seara de 12 ianuarie 1990 am pășit pe pământul țării. Convingere care, vai, foarte curând s-a dovedit a fi doar o frumoasă, ba chiar dureroasă, iluzie! Aici, în locul solidarității și al deschiderii sufletești aveam să dăm ochii cu o încrâncenată discordie, cu un spirit revanșard brutal și intolerant, cu o stare generalizată, de fapt paralizantă, de neîncredere și cu o vânătoare de vrăjitoare. Toate acestea fiind săvârșite în numele „revoluției” și al „sfârșitului dictaturii comuniste”. Culmea! Predicatorii acestor campanii erau ba un ginere de fostă căpetenie a Securități, cel cu sulul de hârtie igienică, ba un filosof (cică „dizident”!) care, de anticomunist jurat ce era, făcuse potecuță la Paris și la Heidelberg în anii ‘80, în condițiile în care, ca să mergi la Sofia sau la Praga îți trebuiau vize peste vize.

Acestea au fost atât mica iluzie din zilele de 10-12 ianuarie 1990, cât și mare deziluzie din zilele ce au urmat. Deziluzie care, din păcate, rămâne de actualitate și acum, după 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Drept pentru care am scris despre acest subiect dureros numai câteva succinte notații, cu speranța că tot mai scurt va fi răstimpul în care, noi românii, fără deosebire de vârstă sau de convingeri politice și religioase, ne vom regăsi puterea și înțelepciunea de a fi uniți și de a pune mai presus de orice Interesul colectiv. Adică Interesul Național în și prin care vom fi cu adevărat noi înșine.