Mi s-a întâmplat, deseori, să aud sau să citesc felurite variante despre întâmplări pe care le-am trăit eu însumi sau la care am fost martor. Versiuni scrise și orale, care, de cam multe ori, nu prea mai aveau ceva în comun cu realitatea. Fapt cumva explicabil prin aceea că avem de-a face cu un fenomen pe care specialiștii îl încadrează și îl explică în seria memoriei orale și, de ce nu?, a folclorului urban. Așa că este de la sine înțeles împrejurarea că variantele care apar și circulă despre o întâmplare sau alta se îndepărtează de la ceea ce s-a întâmplat în realitate, iar mai fiecare narator este liber (sau se crede liber) să adauge, să omită sau să schimbe câte ceva, uneori chiar… pe ici pe acolo, prin părțile esențiale.
După cum m-am așteptat, cele mai diverse variante le-a înregistrat istorisirea despre „filosoful antic Mon Ciu” pe care am povestit-o, nu cu multă vreme în urmă, aici, în acest prietenesc spațiu. Și, sincer să fiu, nici nu m-am mai mirat prea tare atunci când, într-o publicație pe care o credeam și continui să o cred serioasă, am citit o așa-zisă evocare, iscălită de cineva care pretinde că are informația de la sursă, cum că acea compunere pe care noi, studenții de la filozofie, am ticluit-o la începutul anului calendaristic 1967, a fost scrisă chiar de Sandu Monciu, încă nu și Sudinschi. Ba încă și strecurată în fondul bibliotecii facultății cu intenția de a face un gest de nesupunere și de dizidență față de materia predată în mod oficial și, implicit, de ideologia unică pe linie de partid și de stat. Total neadevărat! În realitate, Sandu Monciu nu a avut nici-un amestec în scrierea și difuzarea textului. Text care nu a avut decât un singur beneficiar (ca să zic așa) adică pe Florian C., student în anul I sociologie.
O altă ispravă din seria nostimadelor boemei noastre, mai întâi din anii studenției, apoi din cei de presă, pe care am citi-o reluată într-o variantă nițeluș cam prea diferită de realitate, este aceea despre Pavel Perfil, admirabilul și neuitatul nostru coleg de la „Scânteia tineretului”. Foarte probabil, pentru mulți dintre mai tinerii noștri cititori acest nume nu mi spune ceva, așa că mă grăbesc să adaug că Pavel Perfil, pentru prieteni Pafka sau Pavka, a fost un excelent reporter și un prozator cu vână, din păcate, mult prea devreme și mult prea nedrept plecat dintre noi. De numele lui legându-se multe și spumoase șotii petrecute și puse la cale în redacția cotidianului de tineret din perioada 1971 – 1989. Șotii care, la rândul lor, au intrat în folclorul lumii presei și s-au bucurat de o binemeritată audiență. După cum și azi, noi, cei ce cu voia Domnului am mai rămas aici, ca martori ai clipei, le povestim celor care au timpul să ne asculte și buna credință să ne creadă.
Nu mică mi-a fost, totuși, mirarea ca una dintre aceste snoave cu și despre Pafka Perfil să o citesc pe o pagină de social-media într-o variantă nițeluș cam deformată și, mai ales, pusă în pagină cu intenția vădită de a-l pune într-o lumină cam neplăcută pe vechiul meu coleg de breaslă și prieten, Ion Cristoiu. Pe care, răstălmăcitorul istorioarei vroia musai să îl prezinte ca pe un zbir al redacției, căruia dizidentul Perfil i-a venit de hac. Am socotit, atunci, de cuviință, să îl contactez în scris pe cel care pusese în circulație această variantă apocrifă și să îi spun cum au stat lucrurile. Spre cinstea sa, omul a reparat greșeală dar mi-a precizat că, și el, a afla-o de la alții.
În realitate, întâmplarea datează din 1974-1975 când redactor șef al „Scânteii tineretului” era Eugen Florescu, un personaj obtuz, care vedea în orice gest mai ghiduș al nostru, al puștimii din redacție, o abatere de netolerat de la linia partidului. Cu el – și nu cu Ion Cristoiu – s-a petrecut nostimada și lucrurile au stat cam așa. Pafka Perfil, care lucra la secția economică a ziarului, a fost trimis în județul Teleorman să facă o anchetă dură în legătură cu grave nereguli dintr-o organizație UTC din localitatea Videle. A plecat, prin urmare, Pafka, s-a documentat și trebuia să vină în redacție, să scrie textul și să îl predea.
Ușor de zis, dar greu de făcut fiindcă, în documentarea la fața locului, reporterul cotidianului CC al UTC a fost însoțit de un șef de sector de la Comitetul județean Teleorman al UTC. Dar, pentru că lucrurile în respectiva organizație de bază erau cam foarte nașpa, acesta a telefonat la județ și mintenaș a venit la fața locului secretarul cu probleme organizatorice al județenei UTC. Omul II, ca să spun așa în structura de cadre. Văzând, mai apoi, cei doi tovarăși că în urma documentării va ieși un articol critic și anticipând cam cum vor reacționa cadrele de la județeana PCR citind articolul, au recurs la câteva tentative de captatio benevolentiae. Ceea ce, într-un limbaj prozaic, se traduce printr-o tratație cu votcă din belșug. Ceea ce, drepți să fim, lui Pafka nu îi displăcea câtuși de puțin!
Numai că, tocmai când se simțeau ei mai bine, Pafka și-a adus aminte, brusc și dintr-o dată, că, în seara aceea, era de serviciu la redacție. Cap limpede, carevasăzică. Se făcuse, de-acum, de orele 19 iar serviciul la ziar începea la orele 21 fix! Pe deasupra, ceasul rău și pisica neagră, din partea conducerii, supracontrol era însuși redactorul șef, Eugen Florescu!
Pe loc, gazdele s-au mobilizat și i-au căutat un mijloc de transport optim. De data asta, iar ghinion! Nu era nici-o mașină liberă, singurul vehicul disponibil fiind o macara. Așa că Pafka a fost îmbarcat, cu mapa de ziarist plus o sacoșă de rafie în care se aflau câteva mici atenții tovărășești: o găină vie (unii au zis că o curcă, mă rog o zburătoare) plus o butelcuță cu ceva savuros produs proaspăt abținut din zestrea viticolă a județului Teleorman.
Ajunge, așadar, Pafka la București, se parchează mașina în fața corpului B al Casei Scânteii și dă să intre în incintă. Se făcuse de 10 fără ceva, iar Eugen Florescu își luase gândul că mai vine capul limpede și citea cu sârg șpalturile și paginile ediției de a doua zi. Putea, însă, Pafka să lipsească de la serviciu? Firește că nu! Exista, însă o mică piedică și anume ca portarul de serviciu să ia seama la alura lui super-degajată și să nu îi permită accesul. Exista, însă, și o soluție, la care Pafka a recurs numaidecât. S-a așezat în bena macaralei, el plus mapa și sacoșa aferentă, după care i-a indicat șoferului fereastra de la etajul III unde era secretariatul redacției și unde trebuia el să se înfățișeze la cap limpede. Și, încă o dată ghinion! Fie din neatenție, fie de emoție să nu îl scape pe Pafka sau, mai grav, să îi spargă sticla, șoferul l-a catapultat exact la fereastra învecinată , adică la fereastra biroului redactorului-șef. Așa că nu mică i-a fost mirarea lui Eugen Florescu atunci când în birou s-a trezit cu o orătanie, cu o butelcă de bătură puls un Pafka Perfil. Care Pafka s-a cules de pe dușumele și printre sughițuri a dat onorul:
— Trăiți șefu’, am venit la cap limpede!
Trecuse bine de miezul nopții, tirajul ediției fusese tras, dar Eugen Florescu tot mai îl ștergea pe Pafka de sudoare și încerca să îi aline grețurile și sughițurile, dar mai ales să îl facă să adoarmă liniștit și fără remușcări că nu a venit în condiții optime la serviciul de cap limpede!
Lasă un răspuns