Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Două snoave cu și despre Tudor Arghezi și Victor Eftimiu

Mi se întâmplă, uneori, ca atunci când trec pe bulevardul Lascăr Catargiu, fost bulevardul Ana Ipătescu, să arunc o privire nostalgică spre imobilul de la numărul 15. Prilej cu care îmi amintesc de faptul că, acum cinci decenii și ceva, aici erau redacțiile celor trei emblematice publicații ale Uniunii Scriitorilor: „Viața Românească”, „Gazeta Literară” și „Luceafărul”. La două dintre ele, la „Viața Românească” și la „Luceafărul”, publicam și eu, student fiind la facultatea de filosofie. Și nu doar că publicam, ci aveam marea șansă să îi întâlnesc pe unii dintre maeștrii literelor românești pe care îi citeam și îi admiram. De pildă, la „Viața Românească”, veneau, foarte des ,Aurel Baranga, Tudor Mușatescu și F. Brunea-Fox (soția prințului reportajului românesc, doamna Lisette lucrând chiar în redacție), iar fiecare întâlnire a celor trei se transforma într-un adevărat regal. Vorbe de duh, anecdote sau evocări, toate numai bune să te farmece, să te încânte și, bineînțeles, să te facă să le povestești și altora.

Nu puteau lipsi din aceste recitaluri cancanurile și anecdotele, numai că acestea nu aveau nimic de- a face cu bârfa vulgară și otrăvită, fiecare dintre ele fiind, în felul lor, niște istorisiri cu miez și cu talc, la care se adăuga, firește, harul de povestitor, mai ales cel al lui Baranga sau al lui Tudor Mușatescu. Una dintre acestea, înclin să spun o capodoperă a genului, a fost aceea pe care, îmi amintesc ca și acum, le-a spus-o, lui Brunea Fox și lui Aurel Baranga, Tudor Mușatescu. Era spre toamna lui 1967, la câteva luni după ce Tudor Arghezi s-a mutat la ceruri spre a fi alături de Paraschiva, doamna sa, răposată cu un an înainte. De fapt, nu Arghezi era ținta anecdote ci Victor Eftimiu, scriitor foarte la modă și, deopotrivă, personaj monden, admirat, dar și foarte controversat.
După toate semnele, nici autorul „Cuvintelor potrivite” nu îl agrea pe cel ce a scris „Omul cu mârțoaga” , ba chiar îmi amintesc cum că Nea Fănuș Neagu mi-a povestit că Arghezi îi spunea „turcalețul”.

Dar să lăsăm introducerea și să va spun anecdota. Așadar, în primăvara lui ‘67, se rugă Arghezi de Mițura și de Baruțu „să-l scoată-n Cișmigiu, să vază floarea”. Ajung ei în Cișmigiu, îl așează pe o bancă pe Tătuțu (cum îi spunea copii săi lui Argezi) și numai ce, pe alee, apare Victor Eftimiu. Dar nu singur, ci flancat de două apetisante duduci. Normal, se oprește în fața lui Arghezi și se înclină, chipurile respectuos:
— Vă salut maestre!

Poate că cititorilor li se va părea că vorba asta, maestre, dovedea respectul deosebit, doar că, pentru cine l-a citit pe Arghezi, este bine știută aversiunea acestui pentru acest cuvânt. De unde se înțelege că și Victor Eftimiu știa treaba asta și că numai așa, ca să îi facă în ciudă lui Arghezi l-a salutat cu acest apelativ. Lasă, însă, că nici Arghezi nu a pierdut ocazia și i-a servit-o lui Eftimiu numaidecât:
— Dar ce-i cu tine Viptore (Viptor fiind pronunțarea olteneacă a numelui Victor) ieșiși în Cișmigiu să-ți plimbi nepoatele?
Profund tușat în orgoliul său masculin, Victor Eftimiu, odinioară mare fante ale lumii bune bucureștene, a replicat pe loc:
— Maestre, dar nu sunt nepoatele mele. Sunt secretarele mele.
— Ahaaa, s-a dat prefăcut a se fi dumirit Arghezi, sunt secretarele tale?! Adică vrei să spui că… mai secretezi, mai secretezi?

Acesta ar fi una dintre poveștile hazlii care au circulat multă vreme cu și despre Tudor Arghezi și Victor Eftimiu. O altă snoavă, la fel de nostimă, este una pe care am auzit-o povestită de mai mulți păstrători ai istoriei orale a literaturii și artei noastre, dar, după atâția ani, îmi este greu să spun de la cine am auzit-o prima oară.

Să tot fi fost, zice-se, pe la începutul anilor ‘60 . Tudor Arghezi ieșise de-acum din conul de umbră în care voiau să îl arunce proletkuiltiștii, abjectă încercare în slujba căreia Sorin Toma, fiul poetului stahanovit Al. Toma, a scris acel text despre poezia putrefacției și putrefacția poeziei. Într-adevăr, Arghezi se bucura, din nou, de recunoaștere publică, dar cenzura era la datorie , la fel ca și securitatea. În schimb, despre Victor Eftimiu nu prea sunt semne că ar fi fost pus la index ca Arghezi, dovadă că, întâlnindu-se cei doi pe stradă Eftimu l-a abordat foarte sonor:
— Bună ziua, maestre! Haideți să vă spun un banc politic al dracului de frumos.

Banc politic spus pe stradă atunci, prin anul 60 și ceva? Mai, mai să spui că asta sună a provocare. De aceea nici nu este de mirare că Arghezi a ascultat bancul fără să i se clintească un mușchi pe față. Cât despre măcar un hohot de râs, în semn că l-a gustat, nici pomeneală! Așa că, derutat de reacție, Eftimiu a mai stat puțin și apoi și-a căutat de drum.

Se pare, însă, că bancul era foarte reușit, motiv pentru care cel care îl însoțea pe Arghezi nu s-a putut abține să nu îl întrebe:
— Totuși, nu v-a plăcut bancul lui Eftimiu?
— Ba mi-a plăcut, a venit pe loc replica lui Arghezi.
— Atunci, de ce nu ați râs?
Replica lui Arghezi a venit prompt, nimicitoare:
— Da’ ce, să râd la comandă, numai așa, ca să îi fac plăcerea turcalețului?
Și, după o strașnică înjurătură de mamă, foc de oltenească și cu dedicație pentru cel ce îi spusese bancul, Arghezi a pus punct:
— Mă duc eu, la mine acasă și râd eu cu Paraschiva mea cât vreau eu!