Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Tamango, eroul de la… telecinematecă

Student fiind, intrase în ritualul venirilor mele la redacția revistei „Contemporanul”, aflată în corul C al fostei Case Scânteii, ca, după ce îmi predam textulețele pentru numărul viitor, de obicei lui N. Popescu-Bogdănești sau lui Mihai Mazaneț, să îl însoțesc pe Bădia, adică pe C. N. Constantiniu, fabulosul redactor șef adjunct al revistei, în descinderile sale pe terase de renume. Nu eram, firește, singurul beneficiar al acestei alese companii,fiindcă din desant făceau parte nume grele ale redacției, precum Laurențiu Ulici, Călin Căliman sau Dinu Kivu. La început, adică prin 1966-1967, descinderile aveau ca punct terminus Orly-ul, adică esplanada Aeroportului Băneasa, așa cum îi plăcea lui Bădia să o răsfețe. Numai că, după conflictul armat din 1967 din Orientul Mijlociu, urmat de valul de atentate teroriste care au lovit mai multe state din Occident, au fost luate și la noi măsuri severe de securitate, așa că era și normal ca acest aeroport, singura poartă aeriană a Capitalei (fiindcă viitorul Aeroport Otopeni era, pe atunci în construcție), să intre sub incidența acestor restricții. Situație în care, după o riguroasă analiză a oportunităților, Bădia a decis să ne mutăm la „Hanul Prahova”, pitorească locantă din arealul Pavilionului din vecinătatea Casei Scânteii. Locație, din păcate, acum ștearsă de pe suprafața pământului și care, ani la rândul, a fost pentru noi, ziariștii care lucram în edificiul din proximitate, a devenit cam un fel de a doua casă. Sau o subredacție, după cum, cu fabulosu-i humor, a denumit-o Nea Fănuș Neagu.

Devenisem,prin urmare, figuri foarte familiare pentru personalul terasei, așa că era de ajuns să luăm loc la masă că, numaidecât, junele ospătărițe sau, după caz, tinerii lor colegi de meserie, se și prezentau la apel. Ba chiar aduceau direct comanda, fiindcă ne știau, de-acum, gusturile: câte o sută votcă și un pepsi de persoană. Asta în deschidere, fiindcă , de regulă, urma tranșa a doua sau, ca să nu zic vorbă rea, poate și de a de a treia. S-a întâmplat, însă, ca, într-o zi, venind „la han”, într-o formulă cumva incompletă- Bădia, Laurențiu Ulici și subsemnatul-, să dăm peste o fetișcană nouă pe post de crâșmăriță. Cărei fetișcane se pare că nu i-am inspirat prea mare încredere, de vreme ce ne-a cam făcut să așteptăm și până ne-a luat comanda și, după asta, până ne-a adus-o la masă.

Boier din fire, lui Bădia nu i-a prea plăcut treaba așa că i-a sărit țandăra și puțin a lipsit să nu ceară condica de sugestii și reclamații. Noroc, mare noroc zău așa!, că tocmai pe când Bădia era gata să treacă la fapte, la masă a apărut Călin Căliman, reputatul critic de film, membru de bază al echipajului nostru. Și ce să vezi?!… Fetișcana care, până atunci mai că habar nu avea că suntem clienții locantei, a devenit o zvârlugă, tot venind la masa noastră și tot întrebând dacă mai dorim ceva și dacă suntem mulțumiți cu serviciile ei. Ceea ce, între noi fie vorba, nu ne displăcea, fiindcă puștoaica avea un vino încoace de zile mari și care nu ne putea lăsa indiferenți.

Cu toate astea, nu ne-a fost prea greu să constatăm că, de fapt, piruetele fătucii gravitau în jurul unei singure persoane. În jurul lui Călin!Amănunt care, firește, nu aveau cum să îi scape lui Bădia, care nu a stat mult pe gânduri și a abordat-o direct:
— Domnișorică dragă, lămurește-mă și pe mine, cum vine treaba asta? Preț de o jumătate de ceas cât am stat noi trei la masă, mai că te făceai că nu existăm. După care, a fost de-ajuns să mai vină cineva pentru ca, după asta, să nu te mai dezlipești de lângă noi. Uite, pe mine unul mă bucură foc prezența matale, dar sunt tare curios să știu, dumneata îl și cunoști pe domnul acesta? (Adică pe Călin Căliman.)
— Bineînțeles, a punctat prompt Călin, domnișoara este o persoană stilată și urmărește programele de la televizor. Remarca sa bazându-se pe faptul că, la acea vreme, el prezenta „Telecinemateca”, emisiune de mare succes difuzată de Televiziunea Română.
— Ei, a plusat Bădia, asta înseamnă că îl cunoști pe dânsul, fiindcă l-ai văzut foarte des la televizor, nu-i așa?
— Daaa, a jubilat fetișcana, după care i-a și ars lui Călin o mângâiere complice pe umăr, cum să nu îl cunosc pe domnul?
— Zăuuuu? , a insistat Bădia, păi dacă îl cunoști așa de bine ,atunci zi-ne și nouă cine e dumnealui?
— Este Tamango al nostru, cine să fie?, a chicotit puștoaica și iute a plecat la alte mese, chipurile ca să preia comenzile care, și așa , așteptau de ceva vreme.

Fiindcă uitasem să vă spun, cu mustața lui bătută, haiducească, mai mai să zici despre Călin Căliman că aducea cu Rică Răducanu! Nimeni altul decât legendarul portar al Rapidului, a cărui stea era pe atunci în plină ascensiune. Rică Răducanu, supranumit Tamango, despre care, cava mai târziu, prin 1975 parcă, atunci când a plecat de la Rapid la Sportul Studențesc, Nea Fănuș Neagu a scris memorabila zicere: „După Ștefan Bănică, Răducanu, este cea mai neagră dovadă că la noi, în Giulești, se nasc intelectuali”.