Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

O amintire din Italia, sora noastră mai mare de gintă latină

Zilele acestea, se discută foarte aprins despre o exprimare, nepoliticoasă și nefericită – „acela negru, de acolo” – pe care a folosit-o arbitrul Sebastian Colțescu pentru a-l indica pe un cineva anume care i s-a părut că încalcă niște reguli de comportare în timpul unei partide de fotbal. După care a urmat o furibundă campanie de punere la zid nu doar a conaționalului nostru, ci și a României și a românilor. Campanie care, iertat să fiu, recurge la o retorică luată direct din arsenalul „corectitudinii politice”. Dar, față de care, fețe grele ale mișcării sportive și, prin extensie de sferă, ale societăți civile din scumpa noastră patrie nu au reacționat decât luând, încă o dată, jalnica poziție a ghiocelului sfios. Ceea ce nici nu mi se pare lucru de mare mirare dacă mă gândesc la mult-prea-supușenia cu care reacționăm ori de câte ori nu știu cărui funcționar de la Înalta Poartă a UE i se pune pata pe noi.

Nu sunt și nici nu vreau să fiu luat drept un partizan al lui „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” și cu atât mai puțin nu vreau să îl absolv de răspunderea sa morală pe Sebastian Colțescu, dar  cred că este cazul să ne punem, mai bine mai târziu decât niciodată, unele semne de întrebare asupra corectitudinii și a bunei credințe a unor mesaje foarte neprietenești pe care le emit, inclusiv niște gazete cu pretenții, despre noi și conaționalii noștri. Îmi amintesc, cu revoltă și chiar cu scârbă, despre lipsa de reacție față de mitocănia crasă a celor de la mult-compătimita foaie „Charlie Hebdo” care, în 2018, a găsit de cuviință să comenteze victoria Simonei Halep la Roland Garos publicând o caricatură cu mesajul „Fier vechi”. Foarte adevărat, nu este singura mitocănie a acestor așa-ziși umoriști și, păstrând proporțiile, trebuie să spun că și caricaturile cu Mahomed se înscriu în același registru al unui comportament insolent și nesimțit. Că reacția criminală a adepților profetului islamic nu poate fi tolerată sau justificată, asta este o altă veste poveste.

Revenind la lipsa de reacție față de asemenea mizerabile încercări de defăimare a românilor sau, măcar, de promovare a unor clișee incorecte și denigratoare, aș vrea să dau exemplul unei împrejurări din care am învățat că, atunci când depășim inhibițiile prostești în cazul unor asemenea situații nu avem decât de câștigat. Mă aflam, în toamna lui 1985, într-un grup de patru români selectați pentru a urma cursul de limbă și cultură italiană organizat sub auspiciile Universității din Trento în superba localitate Levico Terme. Culmea, chiar de la primul curs, profesorul Calcagno, a comis o impolitețe la care nu m-am putut abține să nu reacționez. După ce i-a salutat foarte cordial pe cursanții din Germania (la acea vreme Germania Occidentală) și apoi pe cei din Ungaria, ni s-a adresat nouă, românilor, cu întrebarea voit ironică, dacă nu chiar mai rău:
— Voi, români, unde aveți capitala, la Budapesta sau la Sofia?

Pe loc, mi-a sărit țandăra și, deși fusesem preveniți de acasă să folosim formulă de adresare numai „profesore”, fără „domnule”, numai așa, de-al dracului, am folosit-o pe cea nerecomandată. Cerându-i, politicos dar ferm, să iau legătură cu ambasada României, fiindcă vreau să părăsesc imediat cursurile. Pare-se că tonul meu l-a cam derutat, fiindcă m-a întrebat foarte precipitat:
— Dar de ce? Ce s-a întâmplat?
—  S-a întâmplat, i-am răspuns că noi am venit aici ca să învățăm mai multe despre limba și cultura Italiei, sora noastră mai mare de gintă latină, dar vedem că suntem tratați într-un mod inadmisibil.

Pe loc, profesorul Calcago s-a ridicat și m-a invitat în cancelarie. Aici, la o cafea, i-am vorbit despre originea noastră latină și i-am dat câteva exemple despre afinitățile noastre spirituale și despre exponenții și promotorii lor: Școala ardeleană, Academia Română de la Roma, Vasile Pârvan, recte Ramiro Ortiz la București sau școala de italieniști de la noi dintre care i-am menționat pe Alexandru Balaci, Nina Facon, Eta Boeriu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga sau Cornel Mihai Ionescu.

Îngândurat, profesorul s-a ridicat de pe scaun, m-a luat de braț și, așa am revenit în clasă:
— Scuzați-mă, prieteni români, dar am fost nebun! Matto, matto da legare, a spus el, repetând refrenul unui șlagăr al vremi.

După care ne-a făcut nouă, celor patru români, invitația de a-i fi, în prima duminică, oaspeți și de a vizita Trento, capitala regiunii Trentino-Atto-Adige, în  care se află și localitatea Levico Terme. Acel Trento despre care mai știam câte ceva de acasă. De pildă, că aici se află un impresionant Dom, în care, în anul 1545, sub pontificatul Papei Paul al II-lea, a început conciliul care a marcat debutul contra reformei, așa după cum mai știam și că se află o prestigioasă Universitate și, mai ales, o eminentă facultate de sociologie.

De prisos, poate, să mai adaug că în toate cele trei săptămâni cât a durat cursul, noi, românii, eram interlocutorii predilecți ai profesorului și că, la despărțire, ne-am promis reciproc o revedere cât mai apropiată. Că asta, din păcate, nu s-a mai întâmplat, este, fără doar și poate, datorată cursului evenimentelor.

Se vor găsi, poate, unii care să îmi reproșeze că profit de ocazie ca să mă bag în seamă. Nimic mai neadevărat! Am dat acest exemplu-luat, ca să zic așa, din propria experiență – numai și numai pentru a demonstra că, dacă în condițiile în care în România eram în regimul „gândirii unice” și, totuși, ei și ceilalți trei colegi, care m-au susținut pe față și în mod categoric, am reușit să depășim orice bariere de comunicare și să susținem demnitatea României, acum, într-o societate care se proclamă deschisă și pluralistă, nu văd nici-un motiv real și serios pentru care nu se dă replica meritată unor asemenea mesaje denigratoare, otrăvite și mincinoase la adresa României și a românilor.
Ba, de fapt, la drept vorbind, văd și câteva motive, dar, despre asta, cu altă ocazie…