Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Revelion… în prelungiri

Anul 1968 nu debutase prea fericit, măcar pentru unii dintre noi, studenţi ai facultăţii bucureştene de filosofie. Din varii motive, atât subsemnatul, cât şi minunatul prieten, veşnic-baladist-îndrăgostiul George Ţărnea, „bisam” anul II. (George chiar îl… trisa!) Alţii, tot din gaşca noastră de boemi, deşi promovaseră anul – fireşte, tot în prelungiri, adică la reexaminări – nu aveau medie de bursă. Aşa încât, deşi plănuisem încă de la plecarea în vacanţa de iarnă, ca, în cea de-a doua săptămână a noului an, să facem un revelion pe cont propriu, un revelion… în prelungiri, sorţii nu păreau să ne surâdă. Banii erau pe sponci, iar colaborările de la reviste, pentru George şi pentru mine, nu ne ajungeau nici măcar de o agapă la „Pisica epileptică”. (Pentru mai tinerii cititori, „Pisica epileptică” era numele conspirativ al restaurantului „Bihor”, ulterior „Tismana”, din spatele clădirii Universităţii.)

Când totul părea pierdut, salvarea a căpătat un nume: Morel Zelţer, minunatul meu coleg de cameră din blocul E, căminul Grozăveşti. „Copilaşii durerii – ne-a luat el cu binişorul – eu mi-am luat cartela şi am „măritat-o” pe 300 de lei; vă dau câte 100, voi mi-i daţi când luaţi banii dela gazete!”

Zis şi făcut! Pe loc am decretat: „La Continetal!” Acesta fiind barul de noapte, aflat la subsolul clădirii năruită la cutremurul din 4 martie 1977, bar care, la acea vreme, era unul dintre cele mai selecte localuri din Bucureşti.

Ca să fie masa bogată, am cooptat doi co-militanţi: pe Gică Tudose şi pe Telu Catrina şi ei, tot studenţi la filosofie. Ne-am urcat în tramvaiul 14, la staţia „Grozăveşti”, am coborât la staţia Izvor, cam pe unde începea urcuşul spre fostul arsenal şi, de-acolo, am ţinut-o aţă pe bulevardul 6 martie până la tărâmul mult visat. Cu intrarea nu a fost treabă grea, de vreme ce acolo concerta pianistul Cristian Colan, pe care îl cunoscusem prin «nenea Sile», adică Sile Dinicu. (Uitasem să vă spun că, pe atunci, subscrisul cocheta cu jazz-ul.)

Odată aşezaţi la masă, am lansat comandă grea: 3 sticle de Chardonay de Murfatlar, alune turceşti şi cafele a la Marghiloman, după care ne-am pus pe privit cu ţănţoşenie în jurul nostru. Păi ce, te-pui-te-ncurci cu noi? Şi uite aşa, din una în alta, nici nu am băgat de seamă că privirea visătoare a lui George s-a fixat pe un chip feminin de la o masă învecinată. S-a fixat şi… fixată a fost! Nu s-a mai dat dezlipită. Numai că adânca visare ce se citea în ochii lui George nu rămăsese fără ecou și trebuie că şi suava făptură consimţise la ocheade. Așa că totul părea că merge strună.

Dat vai!, muza nu era singurică. Era acompaniată de o matahală parcă anume pripăşită în bar direct din Lombroso. Pe neaşteptate, malacul s-a ridicat şi i-a făcut semn lui George să se apropie. Ce urma să se întâmple – nici că era greu de bănuit…

Fire pragmatică, Morel ne-a pus în gardă:

— Băieţi, dacă tipul îl ia la bătaie pe George, nu stăm mult pe gânduri, o roim la minut.
— Dar consumaţia cine o achită?- a încercat Telu o întrebare.
— Cuuum? a pufnit Morel, ăla ne bate prietenul şi tot noi să plătim ?…
— Şi cu George ce facem? a întrebat Gică Tudose.
— Las’ că se descurcă el, că e băiat deştept, ne-a liniştit Morel.

Mare adevăr grăit-a Morel! Când George a ajuns în faţa namilei, acesta i-a pus mîna în piept şi l-a întrebat râgâit:
— La ce te gândeai, mă, când te zgăiai la gagica mea? Ai tu faţă de aşa o femeie?…

Replica lui George a venit, calm şi apăsat:

— Dom’le, mă gândeam că orice om vrea să fie el însuşi. De ce nu îl lasă ceilalţi?

După care,vâzând că manciclopul a rămas ca la dentist, George a prins limbariţă:

— Dumneata nu vrezi cum creşte cursa înarmărilor? Nu simţi cum se ascute lupta de clasă?

Gealatul a scâncit:

— Ce meserie ai, mă? Unde lucrezi tu?

Calm şi tacticos, George i-a dat lovitura de graţie:

— Sunt student la filosofie!
— Mă frate – s-a dat învins craidonul de maidan, şi mie mi-a plăcut cartea dar n-am avut condiţii materiale ca să mă formez, aşa că m-am făcut şofer pe basculantă.

Ce a urmat, a fost ceva de feerie. Cei doi s-au mutat la masa noastră şi… să te ţii petrecere! La 6 dimineaţa, când s-a dat stingerea la bar, nu mai conteneam cu bezelele. Galant, dom’Bebe, craidonul, ne-a dat la toţi numărul de telefon, al lui, după care ne-a înghesuit, fiecăruia, în buzunar nişte bancnote cu chipul marelui patriot, revoluţionar şi cărturar Nicoale Bălcescu. Hârtii de o sută, adică. „Prieteni ca voi – ne-a spus el, cu multă duioşie în glas şi în priviri – nu se găsesc pe toate drumurile.”

În stradă, George s-a pus pe un râs dement. După care a scos din buzunar un şerveţel pe care, scris cu ruj, erau un număr de telefon şi un nume, Michy. Muza de la masă, bineînţeles!