Astăzi, de la ora 17.00, ÎN DIRECT la cristoiuTv și pe cristoiublog, un nou dialog cu H. D. Hartmann despre alegerile prezidențiale din S.U.A.

Tot astăzi, după conferința de la ora 18.00, a președintelui Iohannis, Ion Cristoiu va comenta ÎN DIRECT la cristoiuTv și pe cristoiublog, declarațiile acestuia

Corespondență din Anglia | Brusc mi-a trecut prin cap gândul că oamenii au nevoie să ia în stăpânire străzile

„Romanians are leaving”.
Un bărbat lângă o bicicletă purta o conversație cu un englez care juca fotbal cu fiul lui de cinci-șase ani, pe o colină înverzită de la ieșirea din vechiul cimitir. Între ei era o distanță cam de cinci metri. Tatăl, un englez înalt și solid, pasa mingea de jos, fiul din vârful colinei. Am căutat cu ochii o bancă prin apropiere, ca să pot asculta conversația, care se anunța interesantă.
Nicio bancă să mă salveze.

Mi-am încetinit mersul cât am putut, ca să prind răspunsul tatălui fotbalist. „Dacă au introdus Euro (moneda) fără să țină cont de diferențele (de dezvoltare economică) dintre diverse state, iar unele state nu folosesc moneda Euro”… lovi cu piciorul drept în balon și-n cuvintele care mă ajunseră din urmă. Dacă la început nu mi-a fost clar la care români se referea biciclistul căzut pe gânduri – la cei care pleacă din Anglia, sau din România – acum înclinam să cred că era vorba despre cei care au luat calea exodului, în miez de pandemie, spre Germania, Austria și Anglia și cine mai știe pe unde. Am simțit o dorință irezistibilă de a mă alătura conversației, dar protocolul social și protocolul de luptă împotriva Covidului mi-au dat peste nas, așa că m-am abținut și mi-am continuat drumul pe aleile din cimitirul-pădure.
Începea să semene cu un cimitir vesel.

Era sâmbătă și familiile ieșiseră la plimbare, cu copii și câini. Un grup de șase copii, cel mai mic la vreo cinci ani, ceilalți să tot fi avut până în doisprezece ani, se jucau pe biciclete. Toți purtau căști, niciunul nu avea mască sau mănuși. Își luau viteză la vale, chiuiau, se forțau să urce pe aleile în pantă, până pe vârful colinei, unde începeau casele ale căror grădini mărgineau cimitirul. Cel mic pedala în delir. O asemenea scenă nu văzusem înainte de Covid. Pe atunci ieșeau în parcuri sau în alte locuri amenajate pentru joacă, ori erau duși de părinți pe undeva cu mașina. De când cu restricțiile libertății de mișcare, s-a lovit în dependențele de distracțiile organizate de specialiști în distrat copiii și familiile lor. Distracții pe bani în locuri special amenajate, unde se mânca și se bea și se puteau cumpăra jucării. În Duminica Tomii am trecut în plimbare prin teritoriul unui magazin de fermă. Fără picior de alt om am putut observa mai bine toate facilitățile care se dezvoltaseră în acel loc, cu aviditatea și forța unor buruieni magice: două magazine de fermă, restaurant, cafenea, magazin de haine, pantofi și unelte, loc de joacă în aer liber, un mic parc de distracții acoperit, un spațiu unde se organizau expoziții de produse culinare, specialități gastronomice, alei prin pădurea fermei pe unde te puteai plimba, admirând animalele care creșteau în semi-libertate. Odinioară, în week-end era un furnicar de oameni la acea fermă. Nu se făcea picnic pe o pătură printre florile de câmp sau prin păduri, ci se mânca frumos la mesele de picnic special amenajate, arondate vreunui café shop unde puteai să cheltui bani, măcar pentru un ceai sau o înghețată. Mă întreb dacă vor reveni oamenii la aceleași obiceiuri după relaxarea restricțiilor? Mai au aceleași nevoi, stimulate artificial prin reclame, feed-back și feed-forward? „Dear, ce faceți în week-end?” „Mergem cu copiii la un country-fair. Voi?” „Noi mergem la Magical woods, poate ne luăm niște linguri de lemn. By the way, ai auzit ce s-au distrat Luke și Lesley cu copiii lor la John’s Farm? Vrem să mergem și noi, poate săptămâna viitoare, dacă nu plouă”… Bla-bla-bla…

Am ieșit din cimitir și mi-am continuat drumul. Aud o voce de bărbat, ca vorbind la microfon dintr-o mașină. Îmi dau seama că nu e om în carne și oase, ci un moderator de emisiune radio, comentator sau prezentator de știri. O familie cu trei copii ieșise în fața casei. Au ocupat străduța cam necirculată. Mașina avea toate ușile deschise, radioul era dat la maxim. Un copil ședea pe locul șoferului și era șef la butoanele radio. Părinții, energizați și ținuți la curent cu ultimele știri chiar și pe stradă, vorbeau – un act existențial – cu o vecină care ieșise la taifas, în drum. Se păstra distanța socială. Mama copilului de la volan a vrut să închidă ușa mașinii care bloca accesul pe trotuar, ca să pot trece. I-am făcut semn că nu e nevoie. Îmi place să mă strecor.

Mi-am continuat drumul. Un tânăr între douăzeci și treizeci de ani, cu rucsac și în pantaloni scurți, dansa pe un rollerskate, în viteză prin mijlocul străzii. Brusc mi-a trecut prin cap gândul că oamenii au nevoie să ia în stăpânire străzile, să își lase o amprentă care să sară în ochi, să șocheze. Mi-am amintit de o expoziție de artă din Galeriile Tate unde am vizionat un scurt film documentar, cu căștile pe urechi, în fața unui mic ecran. Un artist libanez surprinsese imagini din Beirutul anilor 2000-2002, pe vremea Intifadei și povestea despre acea perioadă de creație. Am uitat tot ce a spus, în afară de un singur lucru. Tinerii aveau nevoia să iasă în oraș, se adunau pe faleză, lângă cafenele, din nevoia de a lua în posesie orașul. Era o nevoie aproape fizică, de contracarare a fricii. Într-un fel asemănător cred că simțea și tânărul englez. Era felul lui de a ridica două degete Covidului, fricii, oprimării libertății. De pe trotuar, un bărbat spre șaptezeci de ani, strigă în gura mare la tânăr: Watch out! Nu era o apostrofare grijulie, ci una furioasă, revoltată. Suna mai degrabă a ‘cum îți permiți, ai înnebunit, faci figuri’? Eu cred că domnul era gelos pe tinerețea, libertatea și curajul lipsit de înțelepciune al tânărului. Spunea multe acel Watch out!

Am mers mai departe. Nu mai aveam mult și ajungeam acasă. În fața mea, cam la șapte metri, un alt tânăr, pășind singur pe el, lent dar hotărât. Scana teritoriul cu ochii. O bunicuță agilă ca o pisică sălbatică, din categoria celor peste șaptezeci de ani, surprinse prin cartier, îl ochește pe tânărul care se apropia încet dar sigur și se îngrijorează. O ia rapid la pas și se oprește în fața unei case, la doi pași. Se apleacă și începe să plivească stratul de flori de pe trotuar. Când trece tânărul pe lângă ea, ridică timid capul și cu un zâmbet stângaci, în genul Scufiței Roșii la prima întâlnire cu lupul: „Eu locuiesc aici. Doar am ieșit la flori.” Tânărul îi zâmbește amuzat. Să fi fost un simplu tânăr, sau un polițist deghizat în civil, ori un community officer, instruit de Poliție ca să le dea o mână de ajutor?!

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Corespondență din Anglia | Brusc mi-a trecut prin cap gândul că oamenii au nevoie să ia în stăpânire străzile”

  • Orice om care paseste afara dintr-o inchisoare, incearca un sentiment straniu de vinovatie, de nesiguranta… parca ar intra inapoi.
    La TV se practica constant invinovatirea populatiei care iese afara din case. Omul simplu trebuie sa simta o presiune, un disconfort permanent, o amenintare constanta. Sunt practici imprumutate de la sovietici, facute sa slabeasca psihicul omului si sa-l faca sa caute un “tatuc”, sa implore vaccinul eliberator. Daca n-as fi trait o buna parte din viata pe timpul comunistilor nu mi-as aminti unde am mai vazut astfel de practici totalitare, dar acum ele imi sunt clare. Omul trebuie adus la sapa de lemn, la disperare abosluta pentru a accepta cu bratele deschise noul sistem care i se harazeste.