Reprezentanții a 14 facțiuni palestiniene, inclusiv Fatah și Hamas, au semnat „Declarația de la Beijing”, document prin care se angajează să pună capăt disputelor interne și să consolideze unitatea palestiniană
Bulă și căldura
Savanții au decis: până aici ne-a fost! Valurile de căldură devin norma în America de Nord, Europa și… China. Mai mult, au devenit și ucigașe, curmând o sumedenie de vieți, mai ceva ca prostia funcțională (ceea ce, desigur, e o exagerare). Asta le dă apă la moară celor care cred că Pământul e plat, pentru că emisfera sudică nu pare să fie pe partea asta a farfuriei. Bineînțeles, explicația e simplă. Când e frig afară e mai greu să sperii populația cu căldură. Când e cald (sau foarte cald), e floare la ureche: colorezi hărțile de la televizor în roșu și negru, cu puțin portocaliu pe margini, și declari cod roșu. În fața televizorului, Bulă transpiră cu aerul condiționat pornit și-și comandă o pizza. Aparatul de aer condiționat scuipă mai multă căldură afară decât frig înăuntru, consumând energie pentru producerea căreia a fost produsă altă căldură. (Asta deși există sisteme de aeraj în natură mult mai inteligente, după cum ne-au arătat furnicile și unii arhitecți din vechime.) Dar pe Bulă nu-l interesează. Îi zice „Thank you” srilankezul care a ridicat comanda de la pizzerie (unde duduie cuptoarele), a adus-o cu motoreta (arzătoare de gaz sau electrică – producția de căldură e egală sau, spun unii, mai mare în varianta arzătoare de combustibili fosili) și poartă mânecă lungă la 35 de grade.
Asta nu-i treaba lui Bulă. Își desface cutia (de carton, adică din copaci) și se instalează iar la televizor (care și el consumă curent produs cu căldură și produce căldură și pentru a transpune imaginile pe ecran). Tocmai se dă o știre despre niște protestatari care vor să nu se mai exploateze petrol, fiindcă savanții le-au spus că asta ar fi soluția antipiretică pentru planetă. Pancartele din mâinile lor și hainele de pe ei provin dintr-un butoi de petrol, ceva energie și destul de mult transport – cam cât să înconjori o dată planeta. După primele guri de pizza lui Bulă i se face sete și merge la frigider (care frige prin părțile delicate, înghițind kilowați), de unde se întoarce cu un PET de cola.
Pământul degajă căldură de vreo cinci miliarde de ani (în urma noilor calcule chiar mai mult), în teorie tot mai puțină, dar incomparabil mai redusă decât cea produsă pe suprafața lui de razele soarelui (de aproximativ 5.000 de ori mai mare). Avem o mulțime de cuvinte pentru asta: „caniculă”, „arșiță”, „vipie”, „zăduf”, „zăpușeală”, „dogoare”. Dar, bineînțeles, fiind generația cu cel mai mare instinct irațional de supraviețuire, după cum ne-au arătat ultimii ani, suntem gata să credem că noi, actualii stăpâni ai planetei, putem interveni în sistemul climatic care ne-a favorizat apariția. Foarte frumos, deși prognozele meteo clasice n-au un procent de reușită mult superior celui de acum 50 de ani. Și apropo de 50 de ani, să ne uităm puțin în arhivă…
Articol din revista Magazin, 3 ianuarie 1987: „Iernile friguroase și cu multă zăpadă din ultimii ani par să dea dreptate celor care susțin că, cel puțin până în 1992, temperatura medie a Pământului va continua să scadă. Începutul perioadei friguroase a fost fixat, de comun acord, în 1950, când se părea că s-a terminat «căldura seculară» care începuse în 1850. Cei care studiază clima cunosc «mica perioadă glaciară» dintre anii 1550-1850. (…) S-ar putea să înceapă o perioadă glaciară de 300 de ani, dar s-a dovedit că previziunile pe termen lung nu sunt fundamentate. (…) Unii meteorologi germani și americani cred că în următorii zece ani trebuie să ne așteptăm la o nouă scădere a temperaturii medii. Alții consideră mai probabilă o creștere a temperaturii cu 3, 4 grade. (…) După modelele actuale, variațiile de temperatură vor fi mai evidente în nord. se presupune chiar că la Polul Nord temperatura va putea să urce cu 8-10 grade.”
În numărul din 11 ianuarie 1975: „Dacă temperatura atinge 10 grade în binecunoscuta zi de 6 ianuarie, atunci înseamnă că într-adevăr este cazul să ne gândim serios la eventualitatea programării neîntrerupte a campionatelor de la începutul toamnei până la sfârșitul primăverii…” Prognoza pentru ultima decadă a lunii martie (1975): minime de până la +8 grade și maxime între 10 și 20 de grade. 8 martie 1975: directorul-adjunct al IMH (actualmente INMH) spune că ar fi prea pretențios să vorbim despre o „modificare de climă”, și mai corect ar fi să vorbim despre „oscilații climatice”.
Anchetă în numărul din 5 aprilie 1975: „Totuși, se încălzește sau se răcește vremea? Înregistrările făcute de-a lungul anilor arată o tendință globală de încălzire, înceată dar continuă, din 1880 până în 1940. Totodată, s-a constatat că din punct de vedere climatic perioada anilor ’60-’70 este sensibil diferită de cea anterioară.” Prognoza pentru a doua jumătate a lui aprilie: minime între +4 și 12, maxime între 18 și 25. Directorul-adjunct al IMH dă un interviu în care explică „vremea neobișnuită” și anotimpurile „date peste cap”. Încheierea: „Nicio grijă, motorul meteorologic al Terrei nu a suferit nicio avarie. Funcționează corect.”
În numărul din 5 iulie 1975: ancheta „Ce a determinat căderea abundentă de ploi?” (în Europa, nu doar la noi) cuprinde un scurt interviu cu cercetătoarea Elena Milea (IMH), din răspunsurile căreia se poate trage concluzia că perioadele cu suta de litri pe metrul pătrat sunt rare, dar nu sunt niște premiere. În luna august se anunță „vreme călduroasă”, cu temperaturi maxime între 25 și 35 de grade. În prima decadă a lunii octombrie, maximele preconizate erau între 18 și 26 de grade. Nimic alarmant… pe vremea aia! În 22 noiembrie „un viscol neobișnuit pentru o lună de toamnă (sic!) a cuprins aproape întreaga țară”. Directorul-adjunct al IMH liniștește populația, spunând că nu e nimic nemaipomenit (cu mențiuni ale unor episoade anterioare asemănătoare și chiar citate din cronici ale vremii respective), iar în încheiere menționează că „fenomenele atmosferice petrecute săptămâna aceasta apar cu atât mai surprinzătoare cu cât ele vin după un șir de ani cu temperaturi blânde iarna, practic lipsiți de zăpadă”.
„Prima zi a anului 1976 a debutat în Europa cu un uragan de o forță neobișnuită. Viteza vântului a atins 170-180 km/h. (…) …uraganul a spulberat vehicule de pe șosele în Islanda, Anglia și RFG, a determinat deraieri de trenuri, a generat valuri uriașe pe mare, care au scufundat vase și au rupt digurile pe coastele Mării Nordului.” 24 ianuarie 1976: „Temperatura emisferei nordice s-a ridicat cu 0,6 grade din 1900 până în 1940, pentru ca după această dată să coboare cu 0,3 grade, tendință ce pare a se menține în momentul de față.” Maximele pentru jumătatea lui iunie 1976: 32 de grade. Pentru jumătatea lunii iulie: 35 de grade. În numărul din 28 august 1976 se „anchetează” capriciile vremii și prognoza. Secetă în vestul Europei, o lună august „rece” (32 de grade). Directorul-adjunct al IMH afirmă că „statistica are prilejul de a găsi perioade asemănătoare fie ca intensitate a fenomenului, fie ca arie de răspândire”. Tot dumnealui spune: „Este paradoxal ca în deceniul al VII-lea [de fapt, al VIII-lea] al secolului XX să putem comanda de la sol nave cosmice aflate la sute de mii și milioane de kilometri și, din păcate, să nu putem fi siguri aproape niciodată care va fi starea timpului în următoarele 24 de ore.” (Sunt lucrurile chiar atât de diferite astăzi? Dincolo de afirmațiile gogonate despre „cea mai caldă lună din istorie” și alte parascovenii, a văzut cineva o prognoză meteo decentă pentru următoarea săptămână?!) În numărul următor se preconizează că în ultimele zile din septembrie „temperaturile maxime vor ajunge frecvent la 30 de grade C”.
Noi capricii ale vremii în octombrie 1976: „După un debut de octombrie deosebit de frumos, cu zile în care mercurul termometrului a urcat peste 25 de grade C, o iarnă timpurie s-a instalat brusc. (…) Meteorologii sunt în măsură să ne furnizeze numeroase exemple menite să demonstreze repetabilitatea de-a lungul anilor a unor fenomene de genul celor semnalate.” În numărul următor (30 octombrie 1976) pătrundem „în culisele științei”, unde aflăm că perturbațiile meteo din acel an îi făceau pe cercetători să se întrebe „dacă nu cumva planeta în întregul ei traversează o perioadă de răcire a climei”. „Se susțin două teorii: clima se va răci treptat în decursul a mii de ani sau – dimpotrivă – o parte a continentului va suferi lungirea perioadelor de iarnă într-un timp scurt, ambele ipoteze fiind raportate nu la actuala perioadă istorică, ci la un viitor destul de îndepărtat.”
În numărul din 11 decembrie 1976, dr. Andrei Doneaud, șeful secției de prevedere a timpului de la IMH: „Această deplasare a aerului subtropical explică vremea caldă și cețoasă, cu temperaturi de peste 10 grade, din țara noastră în ultimele zece zile. Asemenea situații se înregistrează destul de des în decembrie în emisfera nordică…” Pe parcursul anului 1977 nu e semnalată nicio catastrofă climatică, dar apar teorii despre influența supernovelor asupra climatului Terrei sau chiar despre influența… derivei continentelor. Este și anul în care apar (la început sub formă de citate timide din tabloide americane) primele mențiuni despre „deteriorarea stratului de ozon”. Prognoza pentru ultimele zile din octombrie 1977: „Maxime între 16 și 26 de grade, izolat mai ridicate.”
În numărul din 19 mai 1979 se vorbește despre lucrările celui mai recent congres de climatologie, unde s-a convenit că „modificările climatice se înregistrează chiar și în ultimele secole, de exemplu binecunoscuta încălzire excesivă a Arcticii în jurul anului 1930”. Este citat un savant sovietic care spune că în 2025 temperatura globală va fi cu 3 grade mai ridicată, iar între 2020 și 2030 „ghețurile marine pot să se topească integral, după care temperatura de ianuarie din Arctica va fi mai ridicată cu 15-20 de grade decât cea actuală”. În august 1979 se raportează „fenomene meteorologice puțin obișnuite [de-a lungul întregii luni], în pofida prognozelor americane și europene, care anunțau o perioadă în general normală”. Care să fie fenomenele? „În timp ce în Spania, Portugalia și Franța a fost atât de cald încât vântul fierbinte a declanșat incendii uriașe care au distrus 25.000 de hectare de pădure, în Europa răsăriteană domnea o vreme ce amintea de mijlocul toamnei. Adevărate uragane, cu o viteză de circa 150 km/h au cunoscut întinse regiuni din Europa centrală, în special Ungaria și Cehoslovacia, unde vântul și ploile au produs victime și pagube materiale. Concomitent, în Asia, călduri nemaiîntâlnite până acum au pârjolit vegetația în Siberia și un val de frig a lovit nordul Japoniei.” Se raportează în continuare 80.000 de hectare de pădure mistuite de flăcări în SUA, inundații în Canada, taifun pe coastele Japoniei, uragan în Golful Mexic.
Cine are curiozitatea poate să studieze și alte probleme analizate în presa vremii. O să vadă că și atunci migrau polii magnetici ai planetei, și atunci se preconiza o criză de apă dulce de proporții planetare, că în 2000 oamenii ajungeau pe Marte, că speranțele de lungire a vieții erau „după colț” (la fel ca prezicerea cutremurelor și vindecarea cancerului), că se preconiza o Inteligență Artificială (e drept, fără majusculele de azi) care o să conducă mașini și o să fabrice locuințe etc., etc. Asta pentru cine e curios. Bulă e doar fericit, nu în ultimul rând pentru că berea la PET e șase lei, ceea ce-i permite să-și ia două în fiecare zi.
Comentarii
Maestre, nu-ti mai raci gura de pomana. Omul, aceasta veriga dintre maimuta si oaie, oricum nu pricepe!