Călătorii. Porumbacul de Sus- La Glăjărie

A trecut deja mai bine de un an de când nu am mai scris un rând pentru cristoiublog. Și nu pentru că nu aș mai fi avut despre ce scrie, dar „Bazarul meu” numit Viață a fost plin de aventuri, întâmplări și povești.
Voi scrie despre ele, pentru că fiecare își are locul ei în mintea mea, și fiecare este la fel de prețioasă.

Desigur, nu le voi povesti în ordinea în care s-au întâmplat, ci după cum va simți fiecare poveste să iasă în lume, spre a fi împărtășită.
Nu voi scrie despre politică și nici despre chestiuni sociale; are cine să o facă.
Voi scrie doar despre locuri și oameni care aduc lumină în cenușiul vremurilor pe care le trăim.

***

Pe când Octombrie își intrase în drepturi și era în plină desfășurare de culori și arome, vântul de toamnă m-a purtat pe valea Oltului, spre inima țării. Pe lângă Avrig, spre locul în care se spune că viețuiesc Zânele. Nu pentru că îmi doream să le întâlnesc, ci pentru că pe acolo trecerea cărarea pe care mă pornisem la drum.

Și nici nu le-am întâlnit, fiind demult retrase din calea drumeților. În urma lor, au rămas numai legendele. Și niște căsuțe desprinse parcă din filmele lui Walt Disney, construite de oameni în așteptarea reîntoarcerii Lor. A Zânelor. Și bineînțeles câteva mirese în rochii diafane, convinse că s-au măritat cu Făt-Frumos.
Desigur, eu nu voi vorbi despre acest loc cu adevărat frumos și îngrijit, numit „Valea Zânelor”, deoarece este mult prea comercial pentru gustul meu.

Vă voi povesti însă despre cu totul altceva.
Pornind tot din Porumbacul de Sus, prin inima pădurii, pe drum forestier, unde nu există semnal la telefon sau internet, ascunse de ochii trecătorilor în căutare de liniște, ciuperci sau vreascuri, sunt câteva locuri în care sufletul simte că a întâlnit o bucățică din Raiul de Acasă.

Unul dintre acestea este cel numit „La Glăjărie”, unde făuritorii de sticlă își manufacturau cu măiestrie obiectele. Dar și aceștia au dispărut cu vremurile, și doar numele împrumutat locului mai amintește de ei și meșteșugul lor.

Mai mult decât atât, tot aici, am descoperit că există un Timp și un Loc perfect pentru fiecare lucru, pentru acele mărunte bucurii pe care le poți oferi Sufletului și Minții, dacă știi cum.

O cafea savurată în mijlocul unei păduri, lângă un fluture dezmorțit de soare, în timp ce undeva, departe, pe munte, Iarna se așeză deja peste vârfurile munților Făgăraș.

O dimineață liniștită, cu o lună plină ce-și găsise culcuș într-un pat de nori, în timp ce jarul își pâlpâia ultimele scântei de foc în sobă.

O mâncare de varză călită, făcută într-o cratiță mare pe vatră și vinete coapte în jar. Și tihna de după cină, lângă foc, unde lemnele-și spuneau ultimele povești printre scântei și trosnete, în foșnetul vântului de seară și curgerea domoală a unui rău de munte.

Și tot în acest loc, am mai descoperit că atunci când ai și ochii minții larg deschiși și poți cu adevărat privi în jur, să întâmplă să zărești până și „Granița dintre Lumi”.

Acea graniță fină dintre Viață și Moarte era așezată lângă un stejar bătrân ce-și scutura aurul coroanei peste o cruce de piatră ce părea a crește dintre rădăcinile lui. O simbioză ce sintetiza ciclurile nesfârșite ale vieții.

Simbioza dintre mormântul ce ascunsese în pământ visele, dorințele, faptele și întreaga viață a unui om, al cărui nume piatra uitase a-l mai păstra înscris în ea și stejarul care s-a hrănit și a crescut înfășurându-și rădăcinile în jurul mormântului. Și astfel că, în fiecare primăvară, visele, gândurile, poveștile celui înmormântat pleacă iarăși spre Cer prin seva care se trage din el, prin crengi, spre frunze, ca mai apoi în fiecare toamnă, Stejarul să reîntoarcă poveștile din lume, scuturându-și frunzele spre acoperirea de lăudă a celui care odihnește între brațele lui noduroase.

Și toate acestea au fost văzute, simțite și trăite, preț de câteva zile, în această poiană ce mai găzduiește și o cabană în care Hitchcock, cu siguranță, ar fi făcut un thriller de succes.

Lemnul vechi al casei scârțâia de cum deschideai ușa de la intrare cu o cheie ruginită, ce se adăpostise până atunci lângă râme, sub o piatră plină de mușchi verzui.

Un covor roșu, făcut din gărgărițe moarte, te invita să pășești spre interiorul rece și umed al casei.

Parterul de piatră, deloc primitor prin întunecime și pereții reci, cu ferestre duble între geamurile cărora se aflau fluturi negri și cafenii în diferite stadii de amorțire, adăpostea o superbă sobă de teracotă albă. Mare, impunătoare, dublă, cu două intrări, părea o bijuterie rătăcită într-un târg de vechituri scoase demult din uz. Mocheta cândva albastră, arsă fie de scrumul țigărilor fumate în interior, fie de jarul ce scăpase din sobă, era colorată și ea, din loc în loc, de trupușorul roșu al gărgărițelor ce rămăseseră captive în încăpere, când ultimul om care trecuse pragul acelei case închisese ușa, fără a mai privi în urmă.

Nici etajul din lemn, cu camere mici și înghesuite nu oferea o imagine mai îmbietoare. Mai ales că ajunsesem să-l explorez cu lanterna frontală în căutare de lemne uscate, ce speram că rămăseseră prin coșurile vechi de rafie. Lenjeriile de pat roase de timp, erau și ele acoperite de mii de gărgărițe uscate. Doar prin ușa întredeschisă a balconului, pătrundeau sunetele liniștitoare ale înserării.

Cu siguranță afară totul era mult mai primitor decât înăuntrul casei.

Și nu, nu eram la vreun concurs de supraviețuire, în care participanții sunt puși la numeroase și dificile încercări. Și nici într-o vacanță în care operatorul de turism ne luase banii și ne-a cazat undeva, doar să nu rămânem în drum.

Eram cu treabă, și acest loc era singurul rămas disponibil în acea perioadă. Și între a dormi în mașină sau a face Rai din ceea ce aveam la îndemână, desigur că am ales a doua variantă.

Pentru că așa e și în viața cea de toate zilele. Te poți plânge. Sau te poți adapta împrejurărilor, făcând toate schimbările ce stau în puterea ta. Contează doar ceea ce ai și ce poți face din ceea ce ai.

Și uite-așa, dincolo de cazarea neconfortabilă, m-am ales cu câteva crâmpeie de trăiri, pansament și hrană pentru Suflet.

Și cu amintirea unui colț de noapte, învăluit în ceața fină a fumului de țigară dintr-un foișor străjuit de pădure, la o masă de lemn, cu un vin fiert în față. Eram doar eu. Liniștea. Și burnița de Octombrie.

Iar focul mocnea în vatră tăcut să nu tulbure cu nimic perfecțiunea acelei clipe.

departe de civilizație

fluture

la Granița dintre Lumi

Munții Făgăraș

o dimineață cu lună plină

sub un cer înstelat