Canalul Istanbul schimbă Convenția de la Montreux. Ce strategie are România?

Politica externă a Turciei din ultima perioadă a ieșit din zona de predictibilitate. Criza emigranților, stoparea vânzării de avioane F35 de către SUA, cumpărarea rachetelor S400 de la ruși, progresul relațiilor turco-iraniene, implicarea Turciei în Siria și Libia, relațiile mai mult decât prietenești cu Qatarul, relațiile dintre președintele turc și cel al SUA, apropierea Turciei de Federația Rusă și, mai nou, intenția lui Erdoğan de a crea o bază navală în nordul Ciprului, transformă Orientul Apropiat într-un amalgam de interese imprevizibil. Semnele unei reconfigurări sunt evidente. Observați rolul din ce în ce mai mic al Europei în această ecuație.

Construirea canalului Dunăre-Marea Neagră nu a fost ideea lui Ceaușescu. El a fost cel care a construit Canalul. Așa a rămas în memoria multor personalități din întreaga lume. Astfel, în 2011, liderul de atunci al Turciei (același și azi), în pregătirea Centenarului lor, care va avea loc în 2023, a anunțat acest proiect măreț. Cu mai mult de 10 ani înaintea evenimentului!

Pe lângă activitățile științifice, culturale, tradiționale, au fost anunțate multe proiecte care să arate măreția statului turc: metroul pe sub Bosfor, tunelul rutier pe sub Bosfor (realizate), podul peste strâmtoarea Dardanele (în construcție), o serie de investiții în infrastructură (tunele, poduri, spitale, ansambluri rezidențiale, o serie de aeroporturi plus cel „mai mare în Istanbul” – funcțional, dar este finalizat în totalitate etc). Vă rugăm să nu comparați „realizările” prilejuite de Centenarul nostru cu ceea ce pregătesc turcii.

Dar cel mai mare dintre proiecte, izvorât din ideea lui Nicolae Ceaușescu, cum s-a exprimat liderul turc, este Canalul Istanbul. Acesta este menit să unească Marea Neagră cu Marea Marmara. Era vremea când economia Turciei progresa de la an la an, când creșterea economică anuală era formată din două cifre, când se vorbea de intrarea țării în G8.

În această perioadă, proiectul Kanal Istanbul a trezit o dispută aprigă în Turcia. Opoziția se împotrivește din diferite motive, care țin de mediu, de economie și strategie sau de corupție (datoria externă a Turciei a trecut de 450 de miliarde de dolari, iar costurile canalului sunt de ordinul miliardelor). Tot mai mulți se opun construcției. Opoziția din afara țării, care poate spune mai mult decât cei din țară, merge pe ideea de beton și construcții în dauna umanității. Zeci de mii de oameni arestați, mass-media controlată, lupta cu autoritarul președinte turc.

Noi nu ne vom axa în analiza noastră pe motivele și disputa internă legate de proiect. Considerăm că acest Kanal va fi realizat, dacă Recep Tayyip Erdoğan va rămâne la conducerea Turciei. Încăpățânarea și determinarea acestuia, dovedite de-a lungul timpului, ne fac să credem că, dacă își propune ceva, realizează, indiferent de consecințe, de îndatorarea populației sau de nivelul de trai al turcilor. Argumentul său este că acest canal preia traficul de pe strâmtoarea naturală, reduce numărul accidentelor, creează o serie de investiții în școli, spitale, universități, cartiere rezidențiale ce prelungesc mărimea orașului Istanbul cu câțiva zeci de km.

În fond, regimurile se schimbă, construcțiile rămân.

Acest canal poate crea o problemă serioasă pe scena relațiilor internaționale. Evident, diplomația românească, cea care a fost alături de Turcia atât la Lausanne, cât, mai ales, la Montreux, este conștientă de schimbările ce vor avea loc odată cu construcția canalului.

Lausanne

Tratatul de la Lausanne a fost semnat la 24 iulie 1923. Turcia nu avea încă controlul deplin al Strâmtorilor, însă reușise să înlăture noile măsuri restrictive, care îi limitau suveranitatea și independența. Cu prilejul încheierii tratatului, Înaltul Comisar al României a prezentat mesajul de felicitare, adăugând că: „poporul român participă la bucuria poporului turc” și că „situația geografică a ambelor țări și Marea Neagră, o excelentă cale de comunicație între cele două state, sunt de natură să faciliteze dezvoltarea relațiilor comerciale între ele. „România și Turcia, state trecute prin schimbări profunde, pledau pentru independență, suveranitate și colaborare pe principii de egalitate.

La București, 4 februarie 1923, Vintilă Brătianu afirma că M. Kemal și guvernul său vor rezolva favorabil pentru România problema Strâmtorilor. MAE român este informat la 5 ianuarie 1923 de declarația lui M. Kemal pentru ziarul „Le Journal”, unde afirma că Turcia nu mai este vechiul Imperiu Otoman. Noua Turcie este mulțumită de valoarea și puterea sa. Tot în presa turcă, în 2 mai 1923 (IKDAM), într-un articol despre relațiile româno-turce, scria: „acțiunile corecte și la locul lor față de minoritatea turcă este un motiv de a ne dezvolta relația de prietenie”. Șeful noului stat, M. Kemal (1923): „Într-adevăr, pentru a avea o prietenie cu Balcanii, trebuie să arătăm doar respect. Noi dorim să ne reînnoim relațiile cu vecinii în cel mai scurt timp”.

Spațiul nu-mi permite să detaliez contextul negocierilor sau lista celor 14 puncte pe care Ismet Inönü a primit-o de la Mustafa Kemal când a fost trimit să negocieze tratatul de la Lausanne. Acele puncte nu erau de negociat. Pentru că lumea se schimba atunci (este într-o continuă schimbare și azi), revizionismul a câștigat din ce în ce mai mult teren, regimul strâmtorilor trebuia rediscutat. Pentru Turcia, era vital să-și renegocieze statutul strâmtorilor, în primul rând pentru propria securitate. Pe acest fond, a apărut Montreux:

Statele membre ale Micii Înțelegeri (Cehoslovacia, Iugoslavia, România), idee a lui Take Ionescu și ale Înțelegerii Balcanice (România, Iugoslavia, Grecia și Turcia) au sprijinit guvernul turc la Convenția de la Montreux. Ministrul elen de externe declara: „Fortificarea Strâmtorilor nu constituie o revizuire a tratatelor, deoarece nu este vorba de o schimbare teritorială, ci numai de o reînarmare pentru nevoi de apărare.” Pe această linie se axau și Cehoslovacia, Iugoslavia și statele care formau Uniunea Baltică. Acestea afirmau că nimic nu se poate decide fără acordul lor, deoarece ele reprezintă o forță morală care nu poate fi neglijată.

Divergențe în cadrul dezbaterilor de la Montreux s-au iscat între România și Marea Britanie în ceea ce privește articolul 19 al Convenției de la Montreux, referitor la trecerea vaselor de război prin Strâmtori. În luarea sa de cuvânt, ministrul de externe român N. Titulescu afirma: „Eu voi spune că Strâmtorile sunt însăși inima Turciei, dar ele sunt, în același timp, și plămânii României”. Tot în cadrul dezbaterilor, diplomatul român a cerut să se adauge la fraza „în cadrul securității Turciei” și cuvintele: „și a statelor cu ieșire la Marea Neagră”. România a susținut în acest fel ideea Uniunii Sovietice, care considera că această Convenție ar trebui să se încheie între statele riverane.

Țările participante la Conferință au fost întrunite la insistențele lui Mustafa Kemal. Ministrul de Externe român N. Titulescu declara: „Pentru a demonstra cooperarea realizată în Pactul Balcanic, nu putem întârzia la Conferință niciun minut”. S-a încercat rezolvarea problemelor de la Lausanne în avantajul Turciei. Titulescu se adresa participanților: „Domnilor, în timpul acesta ,respectul pentru apărarea dreptății statelor și pentru a respecta tratatele de pace este o obligație a statelor, dar, din păcate, numărul statelor care arată respect a scăzut foarte mult. Statul turc, respectând dreptul statelor, chiar și în timpul când înțelegerile sunt încălcate de o parte, pentru a respecta cererile drepte și legale, a încercat să folosească calea dialogului. Comportamentul acesta al guvernului turc a ridicat încrederea acordată înțelegerilor, din acest punct de vedere ne simțim datori Turciei. Din punctul de vedere al României, fiecare delegat trebuie să își apere interesele proprii, dar trebuie să și vedem un lucru și să arătăm respect situației politice actuale din Europa și trebuie să arătăm înțelegere Turciei, care are cereri corecte și întemeiate și respingerea cererilor, cred că va fi o lovitură dată sistemului”.

Dintr-o notă a Legației române de la Ankara, aflăm că relațiile turco-române se află la un nivel înalt. La îndemnul lui Mustafa Kemal, Inönü a dorit să trimită următorul mesaj Bucureștiului: „Suntem datori României. Înțelegerea de la Montreux va lăsa urme pozitive asupra înțelegerii existente. Noi avem încredere în România și dorim să vă asigurăm de această încredere” .

Am vrut să demonstrez în rândurile de mai sus că am fost și suntem o sursă de inspirație pentru turci (și nu numai), că diplomația noastră, pe când contam, a reprezentat un partener credibil pentru Turcia și nu numai, i-am ajutat în câteva dintre momentele lor delicate, dar ne-am și consolidat poziția, atât la Lausanne, cât și la Montreux. Am dovedit că, atunci când avem un scop, îl putem îndeplini. Având istoria (relațiile pozitive) de partea noastră, statul român ar putea juca un rol semnificativ în zona Balcanilor, cât și a Turciei. Momentan, la MAE, principala preocupare este de a nu supăra pe cineva. De scopuri, nu poate fi vorba.
Suntem în perioada în care putem spune că am avut odată diplomație.