Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Când ridici privirea. Acasă la Mița Biciclista
„Privește cerul!”. Acest îndemn îl găsim scris pe multe ziduri, frumos caligrafiat, parcă ar fi opera unui copil care s-a străduit, aplecat asupra literelor, să le apropie de perfecțiune. Nu am văzut pe nimeni, în trecere pe lângă această inscripție, care să-și ridice ochii spre cer. Probabil pe considerentul că ar fi un gest infantil, precum caligrafia. Sau poate pentru că nici mulți văd doar ce scrie, dar nu citesc. Și-apoi, ce să vezi la cer? Dacă e întunecat te deprimă, dacă e albastru curat ți se pare normal. Totuși, în drumul către cer, când ridici privirea, poți întâlni destine. De oameni, de locuri, de case. Intru, deseori, în acest joc și ridic privirea. De pildă, azi, când am colindat prin centru, dar nu pe bulevardul principal, ci am ales jocul rătăcirii.
Omule, mi-e atât de dor de măreția ta!
Pe strada Nicolae Iorga am găsit o plăcuță care mi-a stârnit nedumerirea: „Nu parcați cu spatele!”. Va trebui să descopăr care este treaba cu această directivă plasată pe zid.
Din Romană, am luat-o prin spate către Piața Amzei. Am descoperit o discrepanță uriașă între veselia naturii, căreia se pare că nici nu-i pasă că nu ne vede fețele. Florile pocnesc în boboci de parcă e revelionul înfloririi, frunzele copacilor, chiar dacă mici, se ițesc și le croiesc crengilor haine de bucurie. Oamenii trec abătuți, cum se apropie unii de alți își trag bine masca pe nas și se feresc de parcă le-ar tăia calea o mâță neagră.
Pe ușa unui local, părăsit parcă în grabă, pentru că mesele și fotoliile sunt nemișcate, scrie că e închis pentru o perioadă nedeterminată. Mi s-a părut a fi un abandon. Doar lampa veche, așezată sau uitată la intrare, dă un semn că poate, poate într-o seară va lumina intrarea.
Mai încolo era o terasă mare. De dincolo de gard se auzea Céline Dion cu My Heart Will Go On. M-am uitat printre două zăbrele să văd dacă e vreun ritual de sinucidere. Pe toată terasa era doar o masă ocupată, de doi tineri, ea și el. Se uitau în telefoane absenți, fără să-i impresioneze jelania artistei. Tragedia de pe Titanic, cu atât mai puțin, nu păreau genul care să fie amatori de astfel de filme, Leo di Caprio și Kate Winslet fiind, fără îndoială, niște băbăciuni. M-am dus doi pași și m-am așezat pe zidul de la gard. Minunata Céline se tânguia, un domn, căruia i s-a rupt plasa și i s-au împrăștiat roșiile, a înjurat strașnic, o mașină a claxonat puternic și eu am văzut o barcă plecând goală. Am ridicat ochii și am văzut măreția cerului. Înainte trecusem pe la Observatorul astronomic și aproape am făcut incantații: „Omule, mi-e atât de dor de măreția ta!”.
Cupidoni, heruvimi și lei
M-am ridicat când s-a terminat melodia și am căutat drumul cel mai pustiu. Cum eram singură, mi-am scos masca și am mers așa până am dat într-o răspântie. Când am trecut pe lângă o mașină de poliție mi-am dat seama că nu am mască. Nu doar mașina, ci și polițistul era la doi pași. Mi-a făcut un semn amical, adică să nu mă stresez, mi-am scos masca și am fluturat-o precum solul de pace năframa. Un domn lângă o mașină aproape își smulgea părul din cap de agitat ce era. Pentru că în spatele mașinii lui era alta, care-l blocase. Două doamne vesele au ajuns lângă ea. Una scoate cheia și deschide automat. Și unde nu începe domnul să le spună că stă de un sfert de oră și că nu se face așa ceva. Dar civilizat, nu le înjura. „Calmați-vă! Ce rezolvați dacă vă agitați așa acum? Am venit. Dvs puteți face un atac cerebral și nu vă ia nimeni la spital dacă nu aveți și covid”, i-a spus, calmă, una dintre femei. „Sunt doctor, doamnă!” „Așa, și aveți vreo urgență la spital?”. „Nu, doamnă, am fost la biserică și vreau să merg acasă”. „Păi dacă ați fost la biserică, fiți calm, ce mama dracului!”. Toți, în frunte cu polițistul și domnul, ne-am pus pe râs. „O viață avem, care nu știm dacă se termină peste cinci minute sau peste ani. Să nu ne enervăm aiurea”, a conchis doamna și au intrat amândouă în mașină. Unde și-au mai aranjat vreun minut lucrurile, apoi au plecat. Nu înainte de a ne trimite bezele.
Am privit cerul și-n drum am întâlnit Cupidoni și lei, heruvimi albi. Nu, nu aveam vedenii, erau statuete de pe clădirea de vizavi, pe care era și o placă. M-am apropiat și am citit. „Monument istoric. Casa Mița Biciclista”. Desigur, pentru tinerii pe care-i lasă rece Céline, Mița Biciclista este o sintagmă care nu le spune nimic. Totuși, toți iubitorii de biciclete ar trebui să știe că Maria Mihăescu și-a căpătat această poreclă deoarece a fost prima femeie din București care a folosit acest vehicul.
Eu m-am bucurat și m-am lăsat în visare. Eram lângă casa în care a locuit femeia care a șocat protipendada Micului Paris, poate chiar a Marelui. O femeie curajoasă, chiar dacă era considerată o „curvă de lux”. Citisem că locul fusese abandonat o vreme, dar acum se renova. Un zidar mânca pe pervaz printre saci de ciment.
Artă în miros de igrasie
Puțin mai încolo, am văzut o altă placă pe zid și m-am dus să citesc. Revista ARTA și Biblioteca Uniunii Artiștilor Plastici. În fața ușii era o doamnă corpolentă cu o mulțime de sacoșe în jur și vorbea cu cineva la telefon să vină să o ia. În timp ce făceam poze am auzit-o: „Vă interesează ceva anume?”. I-am spus că doar mă uit și am întrebat-o dacă revista se mai și tipărește. „Da. Mergeți sus, este o doamnă redactor și vă explică ea”. Cum ezitam, m-a luat de braț, mi-a deschis ușa și mi-a făcut vânt în clădire. Bine, delicat, dar cum ea era masivă, așa am simțit. Biata doamnă, ziceai că e naufragiată și eu prima persoană pe care o vede după mult timp. „Dar mergeți sus dacă vă interesează, dar vă rog…”, mă îndemna ea văzând că m-am oprit în capul scării. Eu mă oprisem pentru că mirosul de igrasie mi-a tăiat respirația. Apoi am luat-o voinicește pe scări, iar doamna a închis ușa. În afară de miros, mai era și întuneric. Am găsit o ușă ferecată și cu gratii, după care erau o mulțime de cărți. Lângă, redacția revistei. Am bătut și am intrat. O doamnă și-a ridicat privirea din calculator, și ea mirată că vede un om. A fost politicoasă, dar rece. M-a întrebat dacă vreau să cumpăr revista. Nu i-am spus că și eu sunt din breaslă că nu părea foarte dornică de dialog, dar nici nu m-a dat afară. Părea mai degrabă surprinsă de apariția mea. Mi-a mai spus că acolo sunt atelierele artiștilor. Când am întrebat-o dacă lucrează și în perioada asta, a devenit puțin suspicioasă. Cine știe ce desepistă mă credea!
Pregătiri pentru slujbe
Apoi am intrat la Biserica Amzei. O curte frumoasă și îngrijită. Preoteasa și doi copii se pregăteau să planteze flori, iar o doamnă, care părea nevastă de general după cum vorbea, dădea ordine la telefon. Făceau pregătiri pentru slujbe. Am intrat în vorbă cu doamna preoteasă, o femeie tare blândă. Mi-a spus că pregătesc curtea pentru credincioși și o fac cu drag. „Mare lucru să putem ține slujba cu oameni, chiar nu am crezut că ne vor lăsa. De aceea, vrem să le arătăm credincioșilor că ne bucurăm și-i primim cum se cuvine”, a spus ea. M-a poftit în biserică. Și acolo se făceau amenajări. Toată lumea era în treabă, iar frenezia lor semăna cu cea a oamenilor care au scăpat de un necaz și acum se apucă de construit.
Am dat o tură prin fața pieței, unde vânzătorii, puțini, e drept, întindeau gâtul în speranța că vin cumpărători. În față, m-am așezat pe o bancă. Pe cealaltă bancă erau doi boschetari. Se distrau teribil. Îi ironizau pe bogați și râdeau în hohote. Am zâmbit și eu de glumele lor. La un moment dat, unul s-a ridicat și s-a dus să se uite în parcare. Când s-a întors i-a zis celuilalt: „Ăla care nu a vrut să-mi dea bani să-i dau loc a fost blocat și nu poate ieși. Ce ți-am zis eu? Nu trebuie să te răzbuni, Dumnezeu le aranjează pe toate, are el grijă. Și e cu bani, ai văzut ce mașină are!”.
S-au întors la bancurile și ironiile lor. Și chiar nu aveau un limbaj rudimentar.
Am mai găsit și alte locuri interesante și le-am fotografiat, dar m-am întins ca o zi de post, așa că nu le mai povestesc, vă las imaginile.
Comentarii
…priviti inapoi cu iertare, inainte cu speranta, in sus (cerul) cu credinta…, ce altceva ne-a mai ramas ???
Sunteti minunata doamna Cora Muntean.
Foarte frumos. Iubiti Bucurestiul! 🙂 Ce a mai ramas din acesta…
Totusi: ieri a fost cald. Nu ati fost cam gros imbracata?
„nu parcati cu spatele”
sa nu-i bage omului gazele din teava de esapament,in casa.
adica sa-l branseze:)
mai ales ca,bag seama, acea cladire are si demisol
Super! V-ati respectat promisiunea! 🙂