Când tac cei care cunosc adevărul, se aude numai vocea celuilalt

Ieri, 30 august, în biroul unui vicepreședinte al Parlamentului Ungariei,  a fost dezvelit bustul Horthy Miklos. Să fie, oare, numai o întâmplare dacă, tot ieri, 30 august, s-au împlinit 82 de ani de când, în urma presiunilor Germaniei și Italiei, România a fost silită să cedeze Ungariei jumătate de teritoriul Transilvaniei. În termeni, evaziv să le spun, diplomatici, asta s-a numit arbitraj, dar realitatea este că a fost vorba de un odios Dictat. Că nu este și că nici nu poate fi vorba despre o simplă coincidență a dovedit-o însăși doamna Dora Duro care, în  alocuțiunea sa, a deplâns faptul că „nu s-au tratat cu demnitatea cuvenită meritele  politice ale lui Horthy Miklos”. „Merite” între care, în logica demnitarului ungar, la loc de frunte se înscrie Dictatul de la Viena. Act prin care, după cum au susținut și susțin ideologii revizioniști, Ungaria a reușit să își recupereze (doar) o parte din teritoriile care “i-au fost răpite” prin Tratatul de pace de la Trianon. Tratat care, după cum se știe, reprezintă recunoașterea internațională a Actului Istoric al Marii Uniri din 1 Decembrie 1918.

Știrea despre dezvelirea bustului dictatorului fascist al Ungariei a fost publicată pe pagina Evenimentului zilei de către Dragoș Lefterescu, fiind sigura informație în mass media românească despre acest subiect. Sincer să fiu, poate că aș fi trecut și eu cu vederea festivitatea de ieri de la Budapesta, dar, printr-un inerent recurs la învățămintele istoriei, mă consider dator să revin asupra sa. O primă observație ar fi aceea că, de regulă,  evenimentele de referință se celebrează la date, ca să zic așa rotunde. Bunăoară, la 50 de ani, la un veac și așa mai departe. Ori, după cum am scris și mai înainte, ieri s-au împlinit 82 de ani de când a fost încheiat Dictatul de la Viena, ceea ce, de principiu, nu ar justifica solemnitatea dezvelirii bustului amiralului Horthy Miklos, cel care, în perioada 1920-1944, a condus un regim politic fascist. Nu ar fi justificat într-o anumită abordare, una corectă, în spiritul adevărului istoric, dar nu și în cea a ideologilor revizioniști care nu vor să piardă nici-o ocazie pentru a-și preamări idolii și a-și impune obsesiile revanșarde. Ziua de 30 august fiind, în fiecare an, o asemenea ocazie pe care propagandiștii și adepții ideologiilor revizioniste o exploatează și o supralicitează cu o nestăpânită agresivitate.

În aceste împrejurări, ne putem și noi, aici, în România, să ne întrebăm: cum a fost marcată în spațiul public ziua de 30 august, adică împlinirea acestor 82 de ani de când României i-a fost impus Dictatul de la Viena, prin care i s-a furat (acesta este termenul!) jumătate din teritoriul Transilvaniei? Acest „străvechi pământ românesc”, după cum ani și ani a fost Transilvania, denumită nu numai de către istorici, dar și în limbajul nostru curent. Am transcris această sintagmă, dar imediat mi-am dat seama că ea a fost în uz până în Decembrie 1989, fiind apoi prohibită pe motiv că a figurat ca titlu al unei cărți care îi are ca autor pe Ilie Ceaușescu, fratele celui care vreme de aproape un sfert de veac a fost șeful suprem al regimului partid-stat. De unde, fără dar și poate, riscul să fiu pus la zid ca nostalgic dacă nu chiar ca… nostalgic ceaușist!

Și, cu asta am ajuns la cheia problemei, adică tăcerea (ca să nu îi spun mai rău!) cu care reacționează oameni care au un de spus un cuvânt greu și răspicat atunci când sunt aduse în discuție teme sensibile și controversate care vizează și, de fapt, lezează, identitatea națională, dăinuirea și continuitatea noastră pe aceste meleaguri sau altele care nu mai sunt astăzi pe harta României Mari. Inclusiv, sau mai ales atunci, când sunt vizate cu multă rea credință personalități istorice care, cu bunele și cu mai puțin bunele lor, au scris pagini de referință în istoria României.  Iar una dintre cele mai regretabile dovezi ale acestei  să-i zicem, totuși, timidități (sau reticențe) este și modul în care au fost prezentate în spațiul public două lucrări substanțiale, de referință, consacrate Tratatului de la Trianon. Mă refer la cartea „Trianon, Trianon. Un secol de mitologie politică revizionistă”, apărută în anul 2020, care îi are coordonatori pe Vasile Pușcaș și Ionel N.Sava, și la lucrarea „Tratatul de la Trianon și destinul României de azi”, coordonată de Sabin Drăgulin și apărută în anul 2021. Două lucrări de excepție care reunesc texte scrise de redutabili cercetători și comentatori ai istoriei românești, în care, în mod deosebit, se demonstrează falsitatea și reaua-credință ale unor teze promovate, cu ostentație și cu cinism, de oficine specializate în arta calomniei. Întrebarea mea este: aveți cumva știință ca în foruri intelectuale de prestigiu sau pe canale de dezbatere și de informare cu substanțiale cote de audiență să se fi discutat  despre aceste lucrări? Am, în acest sens, doar câteva exemple demne de întregul nostru respect: Academia Română și președintele său, Ion Aurel Pop, precum și lansările de carte consacrate lucrărilor menționate la Fundația Europeană Titulescu, din inițiativa președintelui fundației, profesor universitar doctor Adrian Năstase. Substanțiale, salutare demersuri, cărora li se adaugă și numărul special consacrat Tratatului de la Trianon al revistei „Perspective”, editată sub egida acestui prestigios așezământ de cultură diplomatică.

Pornind de la extrem de sensibilul subiect, care este și rămâne Tratatul de la Trianon, consider că se impune o și trimitere aparte la lipsa de receptivitate și de interes de care a dat dovadă domnul Klaus Iohannis, președinte al tuturor românilor, față de proiectul legislativ prin care ziua de  4 iunie să fie proclamată Ziua Tratatului de la Trianon. Lege care l-a avut ca inițiator, și apoi ca neostenit susținător, pe senatorul Titus Corlățean. Mă refer la tărăgănarea sistematică a promulgării legii, ceea ce nu s-a întâmplat decât atunci când a existat o reală mobilizare a mediului politic și cultural care l-a determinat să își pună apostila pe document. Acestea ar  fi câteva motive pentru care m-aș fi așteptat ca informațiile despre elogierea unui dictator de imposibil de tăgăduit factură fascistă la nivelul legislativului unui stat membru al Uniunii Europene ca și glorificarea, în același cadru, a odiosului Dictat de la Viena, în condițiile în care se cunosc atât de bine efectele lor nefaste asupra României și a românilor, să fi determinat luări de atitudine din partea unor personalități ale lumii politice, diplomatice sau ale mediului nostru cultural. Dar, din păcate, aceste replici nu au venit și, chiar dacă ar mai veni, impactul lor ar fi nul și inutil.
În fapt, avem, și de această dată, un cumul de  factori care, așa după cum atât de multă dreptate ne-a avertizat senatorul Titus Corlățean, fac să existe „riscul să se audă numai vocea cealaltă”.