Care „egalitate de arme”?

Când, în 1997, am părăsit intempestiv parchetul, descoperind brusc dezamăgit că nu ne mai potrivim, pur și simplu, întrezăream ce mă așteaptă. De fapt, bănuiam, fiindcă nimeni nu știe ce va fi în viitor, cu excepția vizionarilor, inșilor înzestrați cu puteri paranormale. Și cum natura nu mă inclusese în categoria privilegiată a ăstora, m-am pornit, entuziast și meticulos, să învăț noua meserie de avocat. Imediat, mi-am dat seama că decizia în dosare nu-mi mai aparține mie (așa cum se întâmplase până atunci), ci altora. Bunăoară, apucasem și perioada în care procurorul purta în tolbă mandatul de arestare preventivă, detaliu ce îl făcea stăpânul absolut al urmăririi penale și, vorba aia, năravul din fire n-are lecuire! Ușor-ușor trebuia să mă lepăd de vechile obiceiuri, de reflexele căpătate în cei zece ani de anchetă. Un deceniu dens și învolburat, cât să umple șapte vieți profesionale, cu provocări imposibil de imaginat altcândva, așa încât mi-a fost tare greu să mă uit pe mine însumi, „mantaua de vreme rea a Ministerului Public”, cum titrase demult un ziar. În vremurile acelea, principiul „egalității de arme între acuzare și apărare” nu fusese introdus în pravilele interne, iar noțiunea de „stat de drept” nu trecuse granița pe la Curtici. Abia după aderarea la Uniunea Europeană legislația penală de la noi s-a primenit, măcar formal, cu instituții moderne, menite să fortifice nițel dreptul la apărare, cam anemic și subestimat altminteri. De aceea, noi, avocații, ne-am și închipuit cu naivitate că suntem aidoma acuzatorilor publici ai statului (derutați întrucâtva și de filmele americane), ce dacă purtam o altfel de insignă? Mai târziu aveam să aflăm din gura unui înalt magistrat că nu se pune problema egalității între procuror și avocat, motiv să ne trezim la realitate. Și ne-am trezit! Buimaci și umiliți, senzație amplificată și de dezvăluirea protocoalelor rușinii, care ne transformaseră instituțional în cioclii inculpaților, angajați ca să-i petrecem pe drumurile jilave.

Acum să nu credeți că nu simțeam că suntem anexele de mucava ale justiției penale, că nu primisem ceva informații și semnale despre inutilitatea noastră! De pildă, în dimineața unui proces important, mi-am găsit biroul spart și scotocit. Mi se umblase cu osârdie și ostentativ prin hârtii, răufăcătorii sperând, probabil, că vor subtiliza niscaiva însemnări compromițătoare lăsate de client. La fața locului, lângă fereastra pe unde se pătrunsese prin efracție, hoții și-au abandonat o cravată roșie (nici măcar nu-i desfăcuseră nodul!). Bineînțeles, cauza a rămas cu „autor necunoscut” și prescripția a trimis-o de-a pururea în neant. Am priceput iute că s-a dorit intimidarea mea, ca ori de câte ori frânturi din discuțiile-mi private cu anumiți clienți apăreau insinuant în presă. Sau când un ziarist, fie-i țărâna ușoară!, scria pe prima pagină a cotidianului pe care-l patrona că am abuzat de calitatea de avocat studiind actele din dosar, cu avizul magistratului, desigur! Dar ce mai conta un astfel de amănunt pentru „câinele de pază” al democrației? Că doar boii cred în egalitatea de arme între acuzare și apărare, una folosindu-se de arma nucleară, iar alta, de praștie…

Uneori, în pricinile intens mediatizate, încăpute pe listele scurte ale eurocomisarilor tocmiți să ne batjocorească prin Mecanismul de Cooperare și Verificare, magistrații ne dădeau de înțeles că verdictele s-au stabilit deja. Odată, un judecător a ieșit în urma mea din sală și, transfigurat de gestu-i sinucigaș, mi-a șoptit, cu o disperare șocantă, să fug cu dosarul oriunde văd cu ochii, să-l mut la o instanță imparțială. Altădată, mă pregăteam să-mi încep pledoaria, moment în care cineva din pretoriu m-a fixat sugestiv, mișcându-și repetitiv capul în lateral și arătându-mi cu privirea tavanul. M-am prins mintenaș că soluția se hotărâse dinainte, undeva sus, restul fiind prefăcătorie, un simulacru judiciar detestabil. Și câte ar mai fi de povestit, dar cui îi pasă de adevăr într-o țară de ierunci? Filările, interceptările convorbirilor telefonice și nu numai? Ele intră implicit în fișa postului avocatului, riscuri asumate, locuri comune, banalități.

Ce m-a împiedicat să mă resemnez și să renunț? Încăpățânarea mea, una funciară, pasiunea nedomolită și conduita unor judecători care s-au opus să fie „partenerii de nădejde” ai procurorilor și să fie călcați în picioare de jivinele năpustite anume din dumbrăvile cu epoleți. Lor le datorez prelungirea unei agonii profesionale cu final previzibil și iminent. Păi, vine o clipă când constați că ai devenit un „fiu vitreg al timpului” și că lumea ta s-a scufundat iremediabil. Groparii ei sunt magistrații transformați voluntar în activiști politici și-n slujitori ai dispozitivelor de securitate, dar lucrul ăsta nu-l intuiam în toată-i grozăvia, în 1997, la schimbarea robei de procuror…

P.S. Recent, Consiliul Superior al Magistraturii a publicat niște date care m-au scandalizat, vorba poetului. Din Raportul Inspecției Judiciare referitor la „respectarea principiilor generale care guvernează activitatea Autorității Judecătorești în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție vizând magistrații sau în legătură cu acestea”, dar și din materiale de presă rezultă că în perioada 2014-2018 au fost cercetați circa 3000 de magistrați (vreo 25 de la instanța supremă) în baza Protocolului de cooperare încheiat la 4 februarie 2009 între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații. Să mă mai mir? Deloc, taman ce v-am povestit că egalitatea de arme între acuzare și apărare nu-i decât o scorneală propagandistică zgomotoasă a activiștilor „statului de drept”…


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Care „egalitate de arme”?”

  • Maestre, scuzați-mi “indiscreția”, când putem comenta, din nou, gândurile, că tare mi-e “dor” de anumite … PERSONAJE?!? ???

Gândurile lui Cristoiu (Mediafax): Este neliniștitoare credința românilor că cei din Diaspora au adus virusul

Breaking News:
Criza coronavirus

Să murim de râs, nu de coronavirus
În direct din infernul de la Suceava
Se pregătește America de război? (imagini filmate în Los Angeles)
Poliția din Dubai îi îndeamnă pe oameni să stea acasă
În Italia cifrele COVID-19 se „stabilizează”
Luminile s-au stins pentru „Ora pământului” în ciuda crizei