Ce am învățat din pandemie

Salutare tuturor! Revin după o pauză în care nu am mai scris, nu am mai urmărit știrile (bine, am mai urmărit puțin, recunosc), în care mi-am închis Facebook-ul și am încercat să-mi relaxez mintea bombardată de toate noutățile (cum se mai descoperă în fiecare zi câte un nou simptom Covid-19 pe lângă zecile de simptome deja atribuite acestuia, cum aflu vești diferite din surse oficiale, ce profeții a mai făcut Arafat etc.)

Dar astăzi revin cu un alt tip de articol. De fapt, nici nu prea este un articol. Este un fel de confesiune. Nu are nicio legătură cu jurnalismul (cum, de altfel, nici eu nu am), cu descoperiri academice sau cine știe ce. Este pur și simplu o observație personală, a unui simplu cetățean, la fel ca și voi, și așa aș dori să fie citit ce am scris.

Mi-am tot spus că voi scrie, că voi scrie…. am de scris câteva articole despre ce s-a tot întâmplat, ce am mai aflat și chiar despre ce am pățit. Dar nu am mai putut scrie. Am avut nevoie de liniște, de odihnă. Imunitatea noastră depinde foarte mult de odihnă, alimentație, încercarea de a reduce stresul etc. Profesorul Vlad Ciurea explică excelent asta într-un interviu, pe care îl puteți găsi pe Youtube. Dar, în fine, nu am mai putut scrie. Chiar și acest articol ar fi trebuit să fie gata acum circa două săptămâni. Nu am reușit să mai scriu. Probabil este vorba de un burnout.

Cum spuneam și mai sus, da, sunt conștient că aceast articol arată ca o postare de blog și nu articol de jurnalist. Nici nu pretind că aș fi jurnalist și nici nu vreau să fiu privit așa. Ba chiar îmi doresc ca oamenii să citească aceste rânduri văzând că și eu sunt tot un simplu civil, care are propriile probleme, frustrări și refulări. Să știe că le vorbește cineva din rândul poporului, nu un jurnalist, nu un politician, nu un medic, nu un academician. Ci un om care trece prin ce trec mulți alții. Așadar, voi prezenta aici ceea ce am văzut cu ochii mei, ca și simplu cetățean, ce s-a întâmplat în jurul meu dar și cu mine.

Trebuie să recunoaștem că, pe lângă toate greșelile și problemele guvernului, ale președintelui, ale parlamentului, ale presei, ale tuturor pe care îi arătăm cu degetul (indiferent din ce tabără facem parte, pentru că da, s-au format două tabere principale, cu excepția conspiraționiștilor/negaționiștilor pe care evit să-i implic în ecuație), și noi am făcut destule greșeli. Eu, cel puțin, știu și recunosc că am făcut greșeli.

Nu mi-am dat seama în acele momente, fiind prea prins de toată nebunia din jur, de toate informațiile cu care suntem bombardați. Dar după o perioadă de relaxare, de “dezintoxicare mediatică” în care nu am mai urmărit ce se întâmplă și mi-am șters și Facebook-ul, am început să realizez mai multe. Am contemplat, mai degrabă, la ce s-a întâmplat printre noi, nu m-am mai axat pe greșelile conducerii.

Știți, înainte ne plângeam că oamenii poartă “măști” ca să își ascundă adevărata față? Metaforic vorbind. Ei bine, în această perioadă în care lumea a purtat măști la propriu, am reușit să vedem mai bine fețele fiecăruia, mai puțin ale noastre. Am observat asta și la mine.

Ce urăsc cel mai mult pe lumea asta, este ipocrizia, falsitatea și răutatea gratuită. Din păcate, am picat în aceeași capcană. Fără să-mi dau seama, dar tot am picat în asta. Și mi se pare foarte, foarte important și grav ce s-a întâmplat în rândul oamenilor în această perioadă dificilă.

Am spus de multe ori că această perioadă ne-a afectat pe toți. Chiar într-un comentariu la un articol de-al meu postat pe site, am scris următorul mesaj:

„…Pe lângă problemele grave de administrare, au fost problemele de comunicare. De fapt, acestea cred că au fost cele mai grave, atât în cadrul conducerii (vorbeam despre guvern, dar am uitat de Iohannis, dragul de el! Și de “frumoasele adormite” din parlament putem spune același lucru) cât și comunicarea către popor. A fost dezastruos! Și dup-aia ne mirăm de ce se ceartă toți pe Facebook sau pe stradă. Problema comunicării este una din principalele noastre probleme, pe lângă educație. Foarte, foarte puțini pot discuta “normal”, obiectiv, civilizat etc. Am avut ocazia de a discuta foarte bine cu oameni care nu îmi împărtășesc ideile legate de această perioadă și gestionarea problemelor, și chiar am simțit că a fost productiv, însă cele mai multe discuții au fost…. neproductive, să zicem așa, mai delicat.

Oamenii nu își dau seama că TOȚI suntem implicați în această problemă, și că TOȚI ne dorim să ieșim din ea, însă este normal să fie păreri diferite. Acum este, într-adevăr, un subiect foarte delicat, cu implicații importante la nivel individual și social, și simplele păreri capătă alte valențe. De aceea a fost atât de contestată democrația de-a lungul anilor (adică, din antichitate până în prezent). În teorie poate părea foarte bună, însă practica ne omoară. O democrație ar putea fi posibilă numai în cadrul unei comunități mici, alcătuită de oameni cu un nivel intelectual ridicat.”

Asta este, cum spuneam și în comentariu, strict părerea mea, cu care pot sau nu să fie de acord ceilalți invitați, sau chiar domnul Cristoiu. La fel se aplică la toată lumea. Nu trebuie să fim de acord, ci doar să acceptăm faptul că există și alte păreri, iar unele dintre ele chiar merită ascultate. Nimeni nu deține vreun adevăr absolut, deși mulți avem o atitudine de parcă l-am deține.

Repet. Da, toți suntem în aceeași situație și ar trebui să fim conștienți că toată lumea își dorește să trecem mai repede și mai bine peste această perioadă grea, chiar dacă vedem în mod diferit problema sau problemele. Este normal să existe păreri/opinii diferite, este normal să fim afectați, dar nu este normal să se ajungă la faze extreme, și voi încerca să explic aici la ce mă refer când spun „faze extreme.”

În primul rând, din punctul meu de vedere ar trebui să înțelegem că cei mai mulți dintre noi avem doar opinii, nu adevăruri supreme. Chiar dacă acele opinii sunt logice, sunt bune, sunt bazate pe dovezi, trebuie să înțelegem că fiecare are dreptul la o opinie, că e mai bună, mai logică, mai proastă, mai aberantă. În mod ideal, democratic, fiecare are dreptul la o opinie, fiecare are dreptul la exprimare și la același tratament, fie că unul este geniu și altul idiot, fie că unul este președinte și unul este vânzător la “Mega”, fie că este evreu sau creștin, că este țigan/rrom sau român. Asta presupune însă multe aspecte, care intră în discuția legată de eficacitatea democrației și a drepturilor la nivel individual și social, și voi evita să vorbesc despre aceste aspecte aici (mai marii filosofi s-au contrazis între ei, nu văd de ce aș veni eu să repet aceleași idei).

Dar picăm în capcana imaginației că deținem adevărul și ceilalți sunt proști, sau că numai ceea ce spunem noi contează. Și uite așa, în loc să începem să venim cu informații și schimb de păreri, venim de fapt cu atitudini foarte arogante, în care începem să ne impunem credințele și părerile asupra altora. Nu am vrut niciodată să fac asta, nici nu știu dacă am făcut asta, poate am făcut-o inconștient, deși am avut grijă să nu fac asta. Orice este posibil, în special pe FACEBOOK!

Da, minunatul Facebook, o rețea de socializare, a devenit un câmp de război, un câmp de propagandă, o armă chiar, dacă nu exagerez prea mult. În loc să socializăm, am ajuns să dăm doar like-uri în loc să comunicăm. Asta am observat de mult timp, și nu numai eu. Chiar înainte de pandemie, foarte mulți se plângeau că lumea nu mai lasă comentarii, nu mai citește ce scriem pe acolo, nu mai comunicăm. Dacă lăsăm un mesaj mai lung, nimeni nu-l citește, sau dacă îl citește, nu spune nimic, doar dă un like sau o inimioară. Dacă postezi ceva educativ, cultural, etc., primești 5 like-uri, în timp ce o poză cu o pisicuță strânge 100 like-uri. Acolo este lumea like-urilor, report-urilor, selfie-urilor, share-urilor. Nu este lumea reală. Prezintă o parte din lumea reală, dar noi o privim prin niște ecrane. Asta, după părerea mea, este o generație tristă. O rețea de socializare și-a pierdut scopul și a devenit altceva. La fel cum multe alte invenții au ajuns să fie folosite în mod greșit. Dar ele sunt unelte, contează ce facem cu ele și cum le utilizăm, în ce scopuri, fiindcă astfel se schimbă totul. Până la urmă, și bomba atomică a fost realizată în urma unei descoperiri bine intenționate.

Ei, așa se întâmplă și cu comunicarea. Comunicarea și socializarea nu pot fi la fel pe internet cum sunt față în față. Ceea ce scrii poate fi interpretat în multe feluri, și nici nu apuci să explici ce ai vrut să spui că deja ești taxat pentru fiecare cuvânt, fiecare virgulă, fiecare share. Și uite așa, te trezești nu neapărat că îți faci dușmani, dar îți pierzi prieteni. Asta este, după părerea mea, foarte grav.

Am încercat să evit discuțiile pe această temă, când vine vorba de Facebook, pentru că este un subiect delicat, iar eu, recunosc, de multe ori sunt dur în comunicare. Dar, încercând să evit subiectul, va să zică, să nu postez pe pagina mea, vedeam tot felul de postări pe paginile altora care atacau principiile mele, libertatea mea și mă băgau în aceeași oală cu acei conspiraționiști sau negaționiști, pe care nu i-am suportat niciodată, și am vrut să lămuresc aceste aspecte răspunzând la postările celorlalți. Mare greșeală! În primul rând, fiindcă mulți înțelegeau/interpretau greșit ce spun, iar în al doilea rând, pentru că m-am încăpățânat în încercarea de a explica, astfel că lumea credea că merg să-mi impun părerile pe paginile altora, în loc să înțeleagă faptul că tot ce doream era să îmi apăr principiile și să nu fiu băgat în aceeași oală cu alții. Și uite așa, se duce dracu’ totul!

Am început să postez și eu pe pagina mea. De multe ori, făcând apel la calm (ceea ce nu îmi stă în fire, fiind o persoană destul de conflictuală). Însă și eu am avut unele izbucniri, iar acele izbucniri au fost chiar justificate (zic eu, fiind direct implicat în ele). Problema mea a fost felul în care m-am exprimat. Dacă președintele ajunge să ne numească proști, dacă Raed & co. își permit să fie atât de lipsiți de diplomație, atunci eu, un simplu cetățean care își spune oful pe o mizerie de platformă, ce să mai fac? Și eu om, cedez. Se ajunsese la o saturație, nu numai la mine. Lumea chiar nu mai rezistă, iar legat de o izbucnire de-a mea, chiar vreau să fac o confesiune.

Pe data de 28 Iulie am răbufnit și am făcut niște filmări pe care le-am și postat în acel moment pe Facebook. Într-un fel, îmi pare rău că am folosit acel limbaj în filmări fără să mă gândesc că, printre acei oameni pe care-i înjuram ca un fotbalist, se numără și prieteni de-ai mei. Dacă ar fi să le refac, le-aș reface fără același limbaj, însă cu același mesaj. Până la urmă, mesajul este important, nu felul în care îl prezinți (deși, dacă ești cadru medical, didactic, ministru, premier, este bine să iei în considerare și limbajul și diplomația, sau mai bine zis, bunul simț). Despre acel episod, probabil că voi scrie un articol separat, fiindcă este alt aspect important de lămurit.

Însă, iată că am fost taxat pentru ce am postat. Da, pe bună dreptate, îmi asum greșeala, ba chiar mi-am cerut scuze celor cu care am discutat. Și asta mi se pare foarte important. Cum spuneam, am reușit să am destule discuții foarte plăcute și constructive cu persoane care nu sunt de aceeași părere, însă le-am discutat respectuos, venind fiecare cu argumente, eventual cu niște dovezi, dar cu bun simț și inteligență.

Cu alții însă, nu am putut avea astfel de discuții. Foarte mulți nici n-au fost dispuși să spună ceva, m-am trezit că mă ștergea lumea din acea listă de “prieteni” fără să spună ceva. I-am întrebat dacă i-a deranjat ceva din ce am postat, au spus că da, am început, în sfârșit, discuția necesară, cu clarificări, și iată că s-a rezolvat. Prin co-mu-ni-ca-re. Comunicare, da? Rețineți acest cuvânt, și rețineți că a comunica nu este același lucru cu a vorbi cu cineva.

Pe Facebook aveam și am prieteni, dar și persoane de care am într-un fel, nevoie, persoane de la care învăț, persoane pe care le respect, persoane cu care colaborez etc. Dar această criză, care nu mai e doar o criză medicala sau politică, ci o “criză de comunicare” (nu știu cum să o numesc mai corect), ne-a afectat personal, pe fiecare, ne-a afectat relațiile, ne-a dezbinat. Lucru foarte grav, după părerea mea.

În postarea anterioară, vorbeam despre impactul psihologic al acestei pandemii. Acum, nu cred că mai trebuie să vorbească niciun medic psihiatru și nici măcar psihoterapeuții. Cu toții știm care a fost și este impactul, l-am simțit pe propria piele. Da, am văzut că, în sfârșit, au început să bage în seamă și acest aspect și voi scrie despre asta un alt articol.

Revenind… Discuțiile de pe Facebook, fie publice fie private, foarte rar sunt de fapt discuții, ci mai degrabă conflicte. De fiecare dată când încercam să-mi exprim ideile, sau pur și simplu să îmi apăr interesul, eram imediat atacat, fără să fi injurat pe nimeni sau să fi spus ceva grav.

Ajunsesem să fiu luat la interogatoriu de fel și fel de persoane de parcă erau judecători supremi. Câteva dintre acele persoane nici nu mă cunoșteau, alte persoane erau chiar prietenii mei (sper că mai sunt). Necunoscuți, cunoștințe sau chiar prieteni cu opinii diferite, tot veneau cu veșnicul argument “să purtăm mască pentru a-i proteja pe alții, că nu-i vorba doar despre mine aici”. Nu conta faptul că le explicam că am purtat și port mască de fiecare dată când a fost necesar și de bun simț (în interior, în aglomerație etc.). Încercam să explic fiecăruia, dar devenea deja foarte stresant și obositor.

Știu, pare stupid și o pierdere de timp să discuți astfel de subiecte și să stai să te justifici de fiecare dată. Să stau să mă justific în fața fiecăruia chiar nu am de gând, însă, față de prieteni, este altceva și chiar vă recomand să încercați să discutați civilizat și să vă explicați poziția și acțiunile cât mai sincer. Dacă nu reușiți să vă înțelegeți și să acceptați faptul că prietenul sau prietena are altă părere, atunci îmi pare rău, însă măcar ați încercat.

Din păcate, am tot avut parte de astfel de discuții, unde ipocrizia a ajuns la paroxism, din ambele părți. Fiecare poate spune că fie din ignoranță, fie din frică, fie din inconștiență, fie din faptul ca au fost sau am fost spălați pe creier, facem ceea ce facem. Dar nu toți suntem la fel, nu gândim la fel și nu reacționăm la fel, chiar dacă toți avem acces la aceleași date, le interpretăm diferit. Unii sunt de acord cu măsurile guvernului, unii nu. Unii neagă consecințele măsurilor față de ceilalți (bătrâni, medici, polițiști, patroni, angajați și evident, față de economie), unii dau vina pe guvern și felul în care a gestionat situația, unii dau vina pe noi, cetățenii obraznici care își permit să aibă altă poziție față de guvern, și cred că toți dăm vina pe cei care chiar nu țin cont de nimic, nici de bun simț, nici de protecția altora sau măcar de sentimentul de protecție (fiindcă exista persoane ipohondre care sunt sensibile oricând, nu numai în plină pandemie), nici de faptul că fac scandal noaptea sau aruncă chiștoace și semințe pe jos, în părculețele pentru copii.

Toți suntem, mai mult sau mai puțin, vinovați de felul în care am comunicat. Cum spuneam, dacă vine un oarecare necunoscut și începe să mă atace, e una, dar când se ajunge la conflicte cu prietenii (fie ei falși sau nu, asta rămâne la aprecierea fiecăruia, fiindcă pandemia ne-a oferit și ocazia de a vedea mai bine pe cine avem alături și pe cine nu) este cu totul altceva.

Când am început să-mi dau seama de propriile greșeli, am început să îmi cer scuze față de persoanele care au fost deranjate. De la cei mai mulți am primit răspunsuri bune și ne-am împăcat, de la alții nici nu am mai primit răspuns. Este bine, totuși, că, după ce mi-am recunoscut greșeala, nu a început din nou scandalul și oamenii au înțeles.

Însă, pentru a putea avea discuții civilizate și constructive, este necesară și o oarecare educație și nivel de inteligență. Bineînțeles, nu toți oamenii au capacitatea intelectuală de a înțelege unele lucruri, iar asta nu este vina lor, însă sunt alții care au capacitatea de a înțelege, însă din lene, din ignoranță etc., refuză să privească și din alt punct de vedere, sau să citească mai mult, să se documenteze mai mult.

În plus, aici intervine educația care, după părerea mea, este imperioasă în această perioadă (și nu numai). Cum am mai spus, cu toții avem acces la aceleași surse de informație (cu excepția unor informații secrete, sau foarte greu accesibile). Niciodată în istoria omenirii nu a existat atât de multă informație și niciodată nu a fost atât de accesibilă. Nu este o scuză. Educația ți-o poți forma singur, însă mult mai greu, așadar implicarea păriților, învățătorilor și profesorilor este necesară.

L-am urmărit pe Selly în ultimul timp. Nu-l suportam înainte, dar uite că, din nou, se confirmă faptul că urâm ceea ce nu cunoaștem. Am văzut că spune despre educație ceea ce încercam și eu să spun pe acel amărât de blog de atâta timp, însă acest băiat este genial. Pe lângă inteligență, are un talent oratoriu excepțional cu care a reușit să facă mai mult decât am încercat eu să fac în atâta timp. Chiar am avut o intervenție, pe pagina unui critic al lui Selly, și chiar am postat pe blogul personal ce am spus despre acest tânăr de la care avem multe de învățat. Poate, când voi redeschide blogul, veți putea citi (nu încerc să fac reclamă blogului meu, nici lui Selly, pur si simplu spun ce gândesc) acea postare, însă momentan fac o selecție a unor articole pe care doresc să le strâng laolaltă și să le public undeva.

În fine, ideea este următoarea: lipsa educației de bază este chiar o problemă majoră a României. Simțul critic este absent sau prea puțin dezvoltat. Nu mai spun de educația financiară sau politică. Informații practice! Dar despre ce vorbim aici? Noi încă n-am învâțat cum să ne comportăm în public, în comunitate. Deci nu vorbesc de vreo educație înaltă, ci măcar de bază, pe care se sprijină tot sistemul. Vorbesc despre buna creștere, bunul simț. Suntem atât de înapoiați, încât nici până în ziua de astăzi nu știm că în spațiile aglomerate (autobuz, metrou, supermarket etc.) nu se ține rucsacul în spate, ci în mână. Atât de înapoiați, că nu știm să staționăm pe partea dreaptă a scărilor rulante, că nu știm să lăsăm mai întâi să coboare oamenii din mijloacele de transport, că ne îmbulzim oriunde și ne urcăm în cârca altora sau ne băgăm în fața celor care stau la coadă. Din păcate, până să ne plângem că oamenii nu merg la teatru, muzeu sau bibliotecă, ar trebui să ne plângem că avem un sistem educațional la pământ. Și iată că toate sau aproape toate problemele țării au la bază această lipsă de educație.

În concluzie, cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult pe noi, înainte să-i arătăm pe alții cu degetul, să încercăm să ne schimbăm pe noi înșine (să ne dezvoltăm), apoi să schimbăm populația fiindcă, până la urmă, și cei care sunt acum la putere, tot din rândul poporului provin. Nu s-au născut într-un palat regal și nu au fost instruiți politic de la vărste fragede. S-au născut într-un popor corupt, needucat și, ce au învățat în popor, au aplicat și în pozițiile pe care le dețin.

Cât despre prieteni, ar trebui să învățăm să ascultăm și să comunicăm înainte de a arunca vorbe grele pe care mai apoi să le regretăm. Știu că sună utopic ceea ce spun, dar așa sunt eu, mai naiv. Și culmea, toți ne plângem de același lucru și în același timp facem aceleași greșeli. Nu vin acum să fac pe înțeleptul, nu vin să dau dreptate nimănui, încerc să mă plasez la mijloc, menținând o poziție rațională, fără să pic nici în poveștile guvernului nici în poveștile conspiraționiștilor. Este un apel la calm. Și cred că este foarte important. Atât și nimic mai mult.

Bonus. Câteva print screen-uri când încercam să fac apel la calm, aparent degeaba:

Addendum. Ce treabă am eu cu Ion Cristoiu?!:

M-a întrebat la un moment dat cineva și mă așteptam să primesc această întrebare fiindcă aparent, eu și domnul Ion Cristoiu suntem foarte diferiți, însă există puncte comune pe care eu le-am găsit și iată că am putut face ceva chiar și în această situație. Tocmai pentru că mă așteptam să primesc această întrebare mai devreme sau mai târziu, am făcut și o filmare încă de pe 10 Iulie.

În primul rând, vreau să vă anunț că până acum nu am avut nicio discuție directă cu domnul Ion Cristoiu. Nu, nu îmi spune nimeni ce să scriu, cum să scriu. Povestea acestei colaborări este chiar interesantă și cred că trebuie lămurită.

Sincer, dacă toată această situație nu m-ar fi afectat în mod direct, aș fi stat frumos și bine și mi-aș fi văzut de treabă. Rămâneam să torn ce-i în mine pe blogul personal, locul meu de terapie și refulare, unde scriam pentru mine și câțiva apropiați. Este un blog personal tocmai fiindcă acolo mă prezint așa cum sunt, cu bune și rele, și mă exprim exact așa cum simt. Iar eu sunt, cum spunea și Platon, „prietenos ca o grenadă dată-n spațiu închis” când vine vorba de unele subiecte. Sunt mai vulgar, însă așa simt de multe ori să mă exprim. Să mă exprim liber.

Însă nu sunt făcut pentru a scrie articole pentru o redacție serioasă. Poate că acest articol nici nu va fi publicat, deși niciodată nu mi s-a cenzurat vreun articol și nu mi s-a refuzat un articol (ceea ce apreciez foarte mult, mai ales că nu scriu oriunde).

Mulți mi-au sugerat să devin jurnalist sau scriitor sau bibliotecar sau librar. Jurnalist nu mi-am dorit niciodată să devin, tocmai din cauza acelor imbecili din așa-zisa „presă” care împrăștie tot felul de informații false sau pur și simplu conținut prost (crime, violuri, cancan, cine s-a cuplat cu cine, ce descoperiri au mai făcut peste noapte niște cercetători care nici nu sunt prezentați în articole și nici sursele de unde provin acele descoperiri etc.). Am evitat și discuțiile politice și religioase.

De această dată am considerat că este chiar nevoie să fac mai mult decât să scriu pe un blog personal, să ajung să îmi expun ideile undeva cu mai mult public și mai ales, un public inteligent, fiindcă este o situație excepțională și am considerat necesar să fac acest pas pentru a-mi apăra drepturile.

Oricum scriam pe blogul personal despre această situație, încă din februarie, și aveam impresia că sunt cam singurul care vede lucrurile cum le văd eu, iar când am început să descopăr din ce în ce mai mulți oameni care gândesc la fel, m-am bucurat. Când am văzut că oameni precum domnul Ion Cristoiu au aceeași poziție, m-am bucurat enorm să știu că există oameni cu adevărat importanți care luptă împotriva acestor abuzuri și nereguli. Și mă bucur mult că fac parte din această minunată echipă, mă simt onorat că am fost acceptat de domnul Ion Cristoiu de la care am învățat indirect atât de multe, și de la care continuu să învăț.

Însă repet, când am decis să trimit articole către redacție și respectiv domnul Ion Cristoiu, am făcut-o pentru că am considerat că este cu adevărat foarte grav ce se întâmplă. Chiar am fost surprins când am fost acceptat, n-aș fi crezut că voi fi acceptat, dar m-am bucurat foarte mult. Știam că mă bag pe un teritoriu periculos, că mă expun poate prea mult ieșind în față, știam că este deja un alt nivel, mult mai ridicat și mai important, care necesită mult efort, fiindcă nu-i ușor să faci investigații și analize la toate imbecilitățile din mass-media și a acestor „reprezentanți” ai poporului și, de multe ori, chiar te seacă de puteri toate acestea. Însă, tot ce am făcut și fac o fac pentru mine, pentru a-mi apăra drepturile, pentru a mă ridica și a ieși în față atunci când este cazul.

Nu scriu pentru domnul Ion Cristoiu. Nu scriu nici pentru bani, nici pentru a fi cunoscut. O fac gratuit, din proprie inițiativă, pentru mine, pentru a-mi expune punctul de vedere. Dacă nu simțeam nevoia, nu aș fi scris și mi-aș fi văzut de ale mele, și credeți-mă că abia aștept să se termine nebunia asta și să revin la ele mele. Nu am vrut niciodată să încep să scriu despre politică sau să fiu pe platforme de jurnalism sau cum vreți să le spuneți, însă situația m-a împins aici, pentru că este vorba de ceva important pentru mine. Asta explicam și în primul meu articol publicat pe cristoiublog.

Când îi explicam persoanei (pe data de 29 iulie) de ce scriu pe cristoiublog, îi spuneam și despre faptul că nicăieri nu se discută despre sănătatea mintală a oamenilor, de numărul sinuciderilor. Din fericire, am apucat să scriu eu, prin intermediul cristoiublog! Dacă era așa, puteam și eu și oricine să ne lăsăm pradă emoțiilor copleșitoare și să ne punem capăt zilelor, în loc să ne ridicăm și să luptăm. Iar eu chiar simt că acesta este un motiv foarte bun să mă ridic și să lupt pentru drepturile și libertățile mele (alea câteva pe care le avem, pentru că nu-i nevoie să intrăm acum în discuții cu substrat filozofic sau metafizic, să ne gândim ce-i aia libertate etc.). Oricum, și stresul este tot o formă de suicid, fără să ne dăm seama, dar măcar să mori pentru o cauză importantă, iar pentru mine această cauză este Libertatea. Eu, prin natura mea, prin credințele mele, prin felul în care sunt „construit”, nu pot sta fără să fac nimic, natura mea mă face să lupt pentru dreptate și libertate, așa cum le văd eu. Sunt atât de multe lucruri nasoale în lume pe care nu le mai vedem, fiind concentrați numai pe acest subiect.

Ce spun eu nu înseamnă că și domnul Ion Cristoiu este de acord. Dacă nu este de acord, nu publică articolele, este dreptul dânsului. La fel cum nici eu nu sunt de acord cu anumite lucruri spuse de dânsul. Dar nu trebuie să fim de acord, ci doar să acceptăm că există și alte păreri. Iar faptul că domnul Ion Cristoiu poate accepta astfel de diferențe, arată din nou că este un adevărat profesionist, mult mai deschis decât cred mulți despre dânsul.

Vă las aici, dacă mai aveți chef să vedeți așa ceva, filmarea de pe 10 iulie despre care vorbeam mai sus. Nu am publicat-o nicăieri până acum.

Aveți grijă de voi, de apropiați, fiți sinceri, fiți deschiși, fiți… oameni!

Comentarii

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Eroii din linia întâi, condamnați penal, fac apologia Covidului de frica închisorii
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
📹 Videoblitz 📹
Loading