Ce va fi după ?

MOTTO:
„În politică, nimic nu se petrece la voia întâmplării. Dacă se întâmplă, puteți paria că a fost planificat în acest fel”. – Delano Roosevelt

Războiul acesta inutil se va încheia la un moment dat, dar ce va urma după nimeni nu e în stare să anticipeze. Îmi încordez mintea ca să găsesc un răspuns cât de cât mulțumitor. Într-un articol recent[1], Johnny Vedmore, jurnalist independent din Cardiff, concluziona că „Forumul Economic Mondial nu a fost pur și simplu invenția lui Klaus Schwab, ci s-a născut dintr-un program de la Harvard finanțat de CIA, condus de Henry Kissinger și adus la maturitate de John Kenneth Galbraith și de «adevăratul» Dr. Strangelove, Herman Kahn. Aceasta este povestea uimitoare din spatele oamenilor reali care l-au recrutat pe Klaus Schwab, care l-au ajutat să creeze Forumul Economic Mondial și care l-au învățat să nu se mai îngrijoreze și să iubească bomba.” Curios din fire, i-am citit demersul gazetăresc și am aflat că în 1967 promotorii forumului respectiv au emis Studiul pilot auxiliar pentru Programul de cercetare a politicilor educaționale: Raport final, care a avut rolul de a cartografia modul de realizare a viitoarei societăți din anul 2000, avute în vedere de Herman Kahn. În secțiunea intitulată Nevoile educaționale speciale ale factorilor de decizie se afirmă că „necesitatea de a educa în mod explicit factorii de decizie, astfel încât aceștia să fie mai capabili, de fapt, să planifice destinul națiunii sau să realizeze planurile formulate printr-un proces mai democratic, ar trebui să fie foarte serios luată în considerare. O fațetă a acestei proceduri ar fi crearea unui set comun de concepte, limbaj comun, analogii comune, referințe comune. (…) Re-educarea universală în spiritul tradiției umaniste a Europei – cel puțin pentru grupul de conducere cuprinzător – ar putea fi utilă în multe privințe.” Ca o concluzie generală, gânditorul cu educație evreiască, născut în New Jersey, e de părere că „a devenit din ce în ce mai clar că realizările noastre tehnologice și chiar economice sunt niște binecuvântări mixte. Prin progres apar probleme cum ar fi acumularea, augmentarea și proliferarea armelor de distrugere în masă; pierderea intimității și a singurătății; creșterea puterii guvernamentale și/sau private asupra persoanelor fizice; pierderea scării și a perspectivei umane și dezumanizarea vieții sociale sau chiar a sinelui psiho-biologic; creșterea centralizărilor periculoase, vulnerabile, înșelătoare sau degradabile ale sistemelor administrative sau tehnologice; crearea altor capacități noi, atât de periculoase în mod inerent, încât să existe riscul grav al unor abuzuri dezastruoase; și accelerarea schimbărilor care sunt prea rapide sau cataclismice pentru a permite o ajustare reușită. Poate cel mai important, sunt prezentate alegeri care sunt prea mari, complexe, importante, nesigure sau cuprinzătoare pentru a fi lăsate în siguranță pe seama oamenilor failibili.”

Culmea, „întrebat în 1968 de un reporter ce fac ei la Institutul Hudson, Kahn a răspuns cinic: „Noi luăm punctul de vedere al lui Dumnezeu. Punctul de vedere al președintelui. Mare. Aerian. Global. Galactic. Eteric. Spațial. De ansamblu. Megalomania este riscul nostru profesional standard.” Nu mă miră deloc sinceritatea paranoică a personajului, cu nimic diferit de inșii de teapa lui, care se cred un fel de dumnezei pe pământ.

Ulterior, învățămintele sale au constitut centrul ideatic al organizației conduse de Klaus Schwab, care, pe măsura înaintării în vârstă, „pare să fie disperat să înainteze o agendă futuristă radicală, cu potențialul evident al unui dezastru global. Cred că Forumul Economic Mondial atinge nivelul maxim de expansiune înainte de prăbușirea sa inevitabilă, deoarece, în cele din urmă, acei oameni care își iubesc propriile identități naționale se vor ridica împotriva amenințării imediate la adresa culturilor lor specifice și vor riposta împotriva dominației globaliste. Pur și simplu, nu poți face pe toată lumea un globalist, indiferent cât de multă spălare a creierului este aplicată. Există o contradicție naturală între libertatea națională și guvernarea globalistă, ceea ce face cele două elemente complet incompatibile.”

Dezastrul global prezis de ziaristul galez se apropie vertiginos, semnele sunt clare și evidente. Pe de o parte, războiul și pandemia, pe de alta, foametea, sărăcia, crizele felurite ce se tot succed, secătuindu-ne de energie, de optimism… Apoi, învrăjbirea programatică a oamenilor prin rețelele de socializare și, în cele din urmă, siluirea democrației până la anihilarea ei. De aceea, fără să vrei sfârșești să simți un „tot mai adânc dezgust de oameni. Mă întreb dacă în politica mondială nu se petrece același fenomen, în mare. Înţeleg acum mitul grec în care Zeus desființa rasele omenești, una după alta. Suntem infecți. Jertfa lui Cristos – cu atât mai sublimă cu cât mai gratuită. Căci El nu şi-a făcut iluzii. Singurătatea lui e tragică. Ce e îngrozitor, e că încep să mă îndoiesc de existența lui Dumnezeu. Nu vreau, lupt, dar izbânda răutăţii, a cinismului sfruntat, a minciunii drăceşti mă exasperează!”[2] La urma urmei, „criza mare a veacului aci este. În această experienţă a unui orizont nou, către care ți-e dor, dar nu ai picioare să-l ajungi. De aci la unii furie distructivă în numele unei reconstrucții imaginare. La alții, fatalism.”[3]
Să fiu oare fatalist?…

[1] Unlimited Hangout, 10 martie 2022

[2] Alice Voinescu, Jurnal

[3] Ibidem