Centrul geografic al Europei se va afla în Federația Rusă?

Au trecut mai mult de șase ani de când așa-numitele acorduri Minsk II au pus capăt ultimului conflict militar de mare intensitate din Ucraina. De la semnarea Pachetului de Măsuri pentru punerea în aplicare a Acordului de la Minsk (din 5 septembrie 2014) de către reprezentanții Rusiei, Ucrainei, OSCE și liderii nerecunoscuți ai celor două republici autoproclamate din Donbas, la data de 12 februarie 2015, mai mulți militari ucraineni au fost uciși în conflictul de intensitate redusă care a urmat decât în perioada de început a conflictul din Sud-Estul Ucrainei.

Cu toate acestea, asta nu i-a descurajat pe mulți occidentali să trateze condițiile precare de după Acordul de la Minsk ca pe un nou status quo, când, de fapt, Acordul nu a produs nimic mai mult decât un armistițiu extrem de contestat și continuu încălcat. În ciuda numeroaselor runde de negocieri ulterioare, două la nivel de Summit, diferența de perspectivă cu privire la ceea ce stipulează acordurile și la obligațiile pe care le implică nu s-a redus cu o iotă. Pe lângă credința în apariția unui ,,status quo”, s-a înrădăcinat o a doua credință: Rusia este mulțumită cu acest status quo și urmărește pur și simplu ratificarea lui. Această convingere se bazează pe două ipoteze solide și două eronate. Prima presupunere sănătoasă este că atâta timp cât Rusia controlează aceste ,,zone separate” (otdel’niye rayoniy), precum și granița interstatală, Ucraina nu va putea să-și reafirme controlul fără consimțământul ei. A doua este că atât timp cât acest lucru este valabil, aderarea Ucrainei la NATO este exclusă.

Dar prima presupunere eronată este că aceste realizări definesc limita obiectivelor Rusiei. Dimpotrivă, chiar și pe vremea lui Elțîn, obiectivul principal al Rusiei, în cuvintele fostului președinte Dmitri Medvedev, a fost ,,sincronizarea dezvoltării” celor două state, obiectiv urmărit prin diplomație dură și coerciție blândă, până în anul 2014, și prin război hibrid de atunci încoace. În lumina Moscovei, acordurile de la Minsk garantează ,,republicilor” un loc în structurile de putere ale Ucrainei și un drept de veto de facto asupra cursului fundamental al acesteia. Acesta este un rezultat pe care Ucraina refuză să îl accepte. Până în prezent, nici partenerii săi din ,,Normandia”, Franța și Germania, nu îl acceptă, iar acest lucru nu este mai puțin adevărat în cazul Statelor Unite. Astfel, pentru Rusia, armistițiul devine un obstacol din ce în ce mai exasperant în calea atingerii obiectivelor sale. Această discrepanță expune goliciunea celei de-a doua ipoteze: atât timp cât diplomația și dialogul au loc, conflictul nu se va relua. Cu toate acestea, stagnarea diplomatică și „înghețarea” conflictului nu sunt sinonime.

Luptele dintre forțele guvernamentale ucrainene și separatiștii care dețin părți din regiunile Donețk și Luhansk au ucis peste 13.200 de persoane din aprilie 2014. Din punctul meu de vedere, este posibil ca până la sfârșitul anului să avem un nou vecin în locul Ucrainei.

Pro-Russian unrest in Ukraine

Foto: RGloucester: 2014 Pro-Russian unrest in Ukraine