Cevengur, povestea comunismului utopic

Cevengur !? Până să citesc memoriile lui Ion Ianoși nici n-auzisem de romanul rusului Andrei Platonov, atât de lăudat în confesiunile profesorului de filosofie și estetică de la București. „Mda, o operă mare și cu o poveste aparte, domnule! m-a lămurit Radu Cosașu. După ce a lecturat manuscrisul, Stalin s-a arătat necruțător. «Gunoi !» a scris el cu furie pe marginea textului și soarta romancierului a fost pecetluită definitiv. S-a ales cu un post de portar la Institutul de Literatură din Moscova, dar a scăpat de glonț sau de deportarea în Siberia. A murit în 1951, fără să apuce trecerea în nefiinţă, vorba propagandiștilor de atunci, a «Farului călăuzitor al omenirii». Abia în vremea lui Gorbaciov cartea a ieșit de sub tipar, la noi apărând în 1990[1], tradusă de soția prietenului meu Ianoși și de Bălăiță.”

Astfel pregătit, caut volumul în bibliotecă, însă nu-l găsesc, noroc cu negoţul online. „Platonov. Un vizionar sarcastic. Milos ca un sfânt, crud ca un copil fără griji. Suferința lui e de natură dostoievskiană. Cevengur: o lume pe care Platonov o construiește din iubire și tocmai de aceea o condamnă la moarte”, ne limpezește un text de pe ultima copertă. Prefațatorul e mai sintetic: „Fiul revoluţiei socialiste va ajunge judecătorul ei. El va fi, în aceeaşi persoană, avocat, procuror şi instanţa care pronunţă verdictul drept şi necruţător. Platonov demontează printre primii, şi la modul perfect, comunismul primitiv. Critica acestuia este o «autocritică». De aceea, probabil, de o acuitate inegalabilă. Ca idee, ca artă.” Un roman „inacceptabil pentru cenzura noastră, nu văd între redactorii contemporani pe nimeni care ar putea să-l aprecieze după merite”, l-a încredinţat pe autorul abătut de la linia roșie Maxim Gorki în 1929, „anul marii cotituri” în istoria stalinistă.

Cevengur este o utopie, un oraș-stat ideal, himera comunismului originar, bântuit de personaje parodiate cu o expresivitate stilistică de neuitat. De pildă, unul dintre revoluționari se numeşte Kopionkin (de la „kopio”, care înseamnă „lance”), un fel de Don Quijote, a cărui iubită este… Roza Luxemburg. Ei, bine, tipul acesta ciudat călătorește pe „Forța Proletară”, o iapă mai dihai ca Rocinante, caracterizată de stăpânul său astfel: „E un animal de clasă: are o conștiință mai revoluționară decât voi.” Acolo, în capitala bolșevismului iluzoriu, „toate partidele se aflau într-o singură casă, a statului, şi fiecare se considera mai bun decât celelalte. Zahar Pavlovici le verifică după mintea lui – el îl căuta pe acela care să aibă un program pe înţelesul lui şi totul să fie spus în cuvinte clare şi adevărate. Nicăieri însă nu i se spunea exact ziua când va începe fericirea pe pământ. Unii răspundeau că fericirea e o afacere complicată şi că nu fericirea, ci îndeplinirea legilor istoriei constituie ţelul oamenilor. Alţii spuneau că fericirea constă într-o luptă totală care va dura veşnic.

— Va să zică aşa ! se mira rezonabil Zahar Pavlovici. Asta, înseamnă, că lucrează fără leafă. Atunci ăsta nu-i partid, ci exploatare. Să mergem, Saşa, de-aici. Religia a cunoscut şi ea triumful pravoslaviei…

La următorul partid li se spusese că omul e o fiinţă atât de măreaţă şi de lacomă, încât ar fi chiar straniu să te gândeşti la îndoparea lui cu fericire -acest lucru ar însemna sfârşitul lumii.

— Asta ne trebuie ! spusese Zahar Pavlovici.

Dincolo de ultima uşă a coridorului îşi avea sediul chiar acel ultim partid, cu denumirea cea mai lungă. Acolo se afla un singur om, ceilalţi plecaseră să-şi exercite puterea.

— Tu ce vrei ? îl întrebase acela pe Zahar Pavlovici.
— Vrem să ne înscriem amândoi.

Vine curând sfârşitul a tot şi toate ?

— Socialismul, adică ? nu înţelesese omul. Într-un an. Astăzi ocupăm doar instituţiile.
— Atunci înscrie-ne, se bucurase Zahar Pavlovici.

Omul le dădu câte un teanc de broşurele şi câte o foaie de hârtie pe jumătate tipărită.

— Programul, statutul, rezoluţia, chestionarul, spusese el. Scrieţi şi aduceţi câte două recomandări de fiecare.

Zahar Pavlovici se înfiora de presimţirea unei înşelătorii :

— Dar fără scris nu se poate ?
— Nu. Din memorie nu pot să vă înregistrez şi partidul o să vă uite.
— Dar noi o să ne prezentăm.
— Nu se poate: pe ce bază să vă scriu carnetele ? Evident că după chestionar, dacă vă confirmă adunarea.

Zahar Pavlovici observase: omul vorbeşte clar, desluşit, just, fără nicio încredere – cu siguranţă va fi cea mai deşteaptă putere, care într-un an fie va construi definitiv întreaga lume, fie va stârni o asemenea harababură încât până şi inima copiilor va osteni.

— Tu, Saş, înscrie-te de probă, spusese Zahar Pavlovici. Iar eu o să mai aştept un anişor.
— De probă nu înscriem, spusese omul. Ori cu totul şi pentru totdeauna al nostru, ori – bateţi pe la alte uşi…
— Atunci, în serios, se învoise Zahar Pavlovici.
— Asta e altceva, nu mai obiectase omul.” Grozavă scenă și de-o actualitate mereu inevitabilă, ce dacă suntem în democrație…

Altminteri, „bolşevicul trebuie să aibă inima liberă, pentru ca totul să poată încăpea acolo…” Inclusiv lozinci de-un comic absurd, ca de exemplu: „«Transportul sovietic – singurul drum pentru locomotiva istoriei».” Da, fiindcă „puterea noastră nu-i să înspăimântăm, ci să punem poporul pe gândul lui”, „iar Rusia Sovietică seamănă cu un mesteacăn tânăr la care se repede capra capitalismului.” Cineva e de părere că „socialismul e ca soarele și încălzește numai vara”, iar altul „nici nu înţelegea dar nici nu avea îndoieli sufleteşti, considerând îndoielile o trădare a revoluţiei.”

Toţi cevengurienii erau convinşi că „va veni momentul în care omul va chema universul la înfricoșata judecată”, însă până atunci oamenii trebuiau să complice lucrurile. „Inventează-le tu ceva mai… neclar”, zice careva, așa încât „Kopionkin începu cu tratarea ideii că scopul comunei «Prietenia ţăranului sărac» e complicarea vieţii pentru încâlcirea treburilor şi pentru a da astfel o ripostă culacului care pândeşte din toate părţile. Când totul va fi complicat, înghesuit şi de neînţeles, explica Kopionkin, inteligenţei cinstite o să-i meargă munca, iar celelalte elemente nu se vor putea strecura prin locurile înguste ale complicaţiei. Şi de aceea, termină grăbit Kopionkin pentru a nu-şi uita propunerea concretă, şi de aceea propun ca adunările generale ale comunei să se convoace nu la două zile, ci zilnic, şi chiar şi de două ori pe zi: în primul rând pentru complicarea vieţii generale, iar în al doilea rând pentru ca evenimentele curente să nu curgă de pomană cine ştie încotro, fără să li se acorde vreo atenţie – doar destule lucruri se petrec într-o zi, iar voi rămâneţi aici în neştire, ca în bălării…” Şi ca să fie mai explicit, pitorescul hidalgo cu rubaşcă îşi continuă teoria: „Scriu totdeauna pentru a înspăimânta şi asupri masele, spuse Kopionkin, fără să înţeleagă. Şi semnele scrisului tot pentru complicarea vieţii le-au inventat. Ştiutorul de carte vrăjeşte cu mintea, iar neştiutorul lucrează cu mâinile pentru el.

Dvanov zîmbi :
— Prostii, tovarăşe Kopionkin. Revoluţia e un abecedar pentru popor.
— Nu mă zăpăci, tovarăşe Dvanov. Că doară la noi totul se hotărăşte după majoritate, şi aproape toţi sunt analfabeţi; o să se ajungă cândva ca analfabeţii să hotărască să-i dezveţe de litere pe ştiutorii de carte – întru egalitatea generală… Cu atât mai mult, cu cât, să-i dezveţi pe câţiva de ştiinţa de carte e mai la îndemână decât să-i înveţi pe toţi de la început. Dracu-i învaţă ! Tu o să-i înveţi, iar ei or să uite tot…” Păi, „ignoranţa e un câmp curat, pe care poate să mai crească încă planta oricărei cunoaşteri, pe când cultura e un câmp plin de vegetaţie, din care plantele au extras sărurile pământului şi unde nu mai creşte nimic.”

Urmează apoi o întâmplare cu tâlc, în stare să explice modul de funcționare a comunismului:    „- Maxim Stepanîci, se auzi de-afară, dă-ne voie să căutăm o joardă pentru hulube în marginea pădurii; mi s-a rupt la mijlocul drumului, de-o să rămânem la tine peste iarnă.

— Nu se poate, refuză Paşinţev. Până când o să vă tot învăţ ? Că doar am agăţat ordinul la hambar; pământul e de sine roditor şi, prin urmare, al nimănui. Dacă ai fi luat fără să ceri, atunci ţi-aş fi permis…

Omul de afară, cârâi bucuros.

— Ei, atunci mulţumim. De joarde n-am să mă ating, fiindcă le-am cerut, dar găsesc eu altceva să-mi dăruiesc.

Paşinţev spuse cu uşurinţă :

— Nu cere niciodată, psihologie sclavagistă, ci dăruieşte-ţi singur tot ce doreşti. Că nici de născut nu te-ai născut prin puterea ta, ci pe gratis, aşa că trebuie să şi trăieşti fără socoteală.
— Întocmai, Maxim Stepanîci, confirmă cu deplină seriozitate solicitantul de dincolo de uşă… Din ce-apuci cu hapca, din aia trăieşti. Dacă n-ar fi fost moşia, jumătate din sat ar fi murit. E al cincilea an de când cărăm de aici bunuri; bolşevicii sunt oameni drepţi. Îţi mulţumim, Maxim Stepanîci.

Paşinţev se supără imediat :

— Iar o iei cu mulţumesc! Nu mai lua nimic, drac împieliţat!
— Păi de ce, Maxim Stepanîci ? De ce mi-am mai vărsat eu atunci sângele trei ani, pe poziţii ? Am venit împreună cu cumătrul, după un cazan de tuci, iar tu zici – nu îndrăzni…
— Iată patria ! îşi spuse Paşînţev adresându-se şi lui Kopionkin, iar apoi către uşă: Păi ziceaţi că aţi venit după hulubă ? Ş-acu spui – cazan !?

Celălalt nu se miră:

— Păi, batâr ceva să fie. Câteodată se întâmplă să iei o găină şi vezi că pe jos stă trântită o ţeavă de fier, dar singur n-o poţi urni, aşa că se tăvăleşte acolo. Din cauza asta şi este peste tot la noi în economie dezorganizare…
— Dacă tot sunteţi în doi, termină vorba Paşinţev, luaţi-vă un picior de muiere din stâlpii ăia albi. I-oţi găsi voi o întrebuinţare în gospodărie.
— Se poate, se declară mulţumit solicitantul. O să-l remorcăm, ne cioplim din el cahle.

Solicitantul plecă să cerceteze coloana, furtul trebuia cât mai lesnicios făcut. (…)

— M-am uitat în lipsa ta la bombele tale – sunt toate stricate; cum ai să domneşti tu ?

Paşinţev nu tăgădui :

— Sigur că sunt stricate: eu însumi le-am descărcat. Dar poporul nu bănuieşte şi îl am la mână doar cu politica – umblu îmbrăcat în fier, dorm pe bombe. Ai înţeles manevra de învăluire a inamicului, cu forţe neînsemnate ? Să nu mă spui…”

Umorul e prezent oriunde, subtil și inteligent, uneori tragic. Undeva, „la marginea sloboziei stăteau de strajă doi mujici: unul cu o carabină, altul cu un par dintr-un gard.

— Cine sunteţi ? îi întrebară, potrivit slujbei lor, pe Dvanov şi Kopionkin care se apropiaseră.

Kopionkin îşi opri calul şi cu mare efort încercă să înţeleagă însemnătatea unui asemenea post militar.

— Noi suntem internaţionali ! îşi aminti Kopionkin denumirea Rozei Luxemburg: revoluţionar internaţional.

Străjile căzură pe gânduri.

— Nu cumva evrei ?”

În insula aceea de fericire, există totuși și un element ostil, dușmănos, motiv să fie luat la refec „pentru ce este supărat pe Puterea Sovietică.

— De-aia o să se isprăvească cu voi, fiindcă întâi împuşcaţi şi pe urmă întrebaţi, răspunse fierarul cu mânie. Sucită poveste: aţi dat pământul, dar luaţi grânele până la ultimul bob; staţi-ar în gât pământul ăsta ! De pe urma ăstuia mujicului îi rămâne doar zarea.

Pe cine v-aţi găsit voi să înşelaţi ?
Dvanov îl lămuri cum pătrund cotele în sângele revoluţiei, întru hrana forţelor ei viitoare.

— Astea ţine-le pentru tine, i-o întoarse fierarul atotştiutor. A zecea parte a poporului sunt fie proşti, fie haimanale, pui de căţea, care neam de neamul lor n-au lucrat ţărăneşte şi se duc după cine-o fi. Dac-ar fi ţarul – şi pentru el s-ar găsi la noi o celulă de partid… Şi în partid la voi sunt tot netrebnici din ăştia… Tu spui – pâine pentru revoluţie! Un tâmpit, asta eşti; vezi că oamenii mor – cui să-i mai rămână revoluţia ta ? Iar războiul, zice-se, a trecut…

Fierarul se opri din vorbă, dându-şi seama că în faţa lui se află un om ciudat, aşa cum sunt toţi comuniştii: un om cumsecade, s-ar părea, dar care lucrează împotriva omului de rând.

Dvanov zâmbi involuntar la ideea fierarului: sunt într-adevăr în popor vreo zece procente de oameni ciudaţi care s-ar dedica oricărei cauze – şi revoluţiei şi mânăstirii, simt nevoia să plece în pelerinaj.

Veni şi Kopionkin; acesta răspunse limpede tuturor reproşurilor fierarului:

— Tu nene, eşti un ticălos ! Noi trăim acum cu toţii la acelaşi nivel, iar tu ai vrea cam aşa: muncitorul să nu halească, iar tu să-ţi fierbi basamacul din grâu !
— La acelaşi nivel, dar nu neted ! îşi luă fierarul revanşa. Un căluş în gură – asta înţelegi tu din viaţa egală! Eu însumi, de cum m-am însurat, mă tot gândesc la lucrul ăsta: s-a întâmplat că totdeauna ne-au comandat lunateci, iar poporul însuşi n-a luat niciodată puterea; el, prietene, avea treburi mai serioase – hrănea proştii pe de-a moaca…

Fierarul râse cu isteţime şi îşi răsuci o ţigară.

— Dar dacă s-ar desfiinţa cotele ? puse Dvanov întrebarea.

Fierarul parcă se înveseli, dar pe urmă se îmbufnă din nou.

— Nu se poate ! Aţi inventa voi ceva şi mai rău – las’ mai bine să fie nenorocirea a veche; cu atât mai mult cu cât ţăranii s-au şi învăţat să-şi îngroape grâul…
— N-ai ce vorbi cu ăsta: e un ticălos ! îl preţălui Kopionkin pe interlocutor.” Concluzia? Una singură: „Din fier pot să-ți fac orice vrei, dar din om – comunist, nicicum !”, iar „tovarășii sunt oameni cumsecade, numai că sunt proști și nu trăiesc multă vreme.”

Se caută soluții, apostolii purpurii știind că, vorba lui Lenin, „e un lucru al dracului de greu să conduci statul.” Da, întrucât „simţământul, tovarăşe Cepurnîi, este stihia de masă, iar ideea – organizare. Însuşi tovarăşul Lenin spunea că organizarea e pentru noi mai presus de orice…” La urma-urmei, „zboară cumva şi avioanele, iar ele sunt, ale naibii, mai grele ca aerul ! De ce nu s-ar organiza şi comunismul ?” De aceea, poate, un cârtitor îşi manifestă dezamăgirea: „O afacere născută moartă ! conchise tatăl, stând culcat în pat. Ce nu se pârguieşte la timp, de pomană-i semănat… Când au luat puterea, au promis întregului glob fericirea pentru a doua zi, iar acum tu spui că nu ne lasă să înaintăm condiţiile obiective. Şi pe popi i-a împiedicat dracul s-ajungă în rai…” Dar, „la Cevengur era cald și mirosea a spirit tovărășesc.” Iar „Alexei Alexeevici venise să caute cooperaţia – această salvare a oamenilor de sărăcie şi de reciproca ferocitate sufletească.” Straniu loc, căci sovietul omenirii sociale din raion își avea sediul în biserică și „pentru toţi şi pentru fiecare trudea numai soarele, declarat la Cevengur proletar universal. Ocupaţiile oamenilor, în schimb, nu erau obligatorii, din îndemnul lui Cepurnîi, Prokofie dăduse muncii o interpretare specială, potrivit căreia, odată pentru totdeauna, munca era declarată o rămăşiţă a lăcomiei şi desfătării exploatator – animalice, întrucât înlesneşte apariţia proprietăţii, iar proprietatea – asuprirea ; numai soarele alocă oamenilor raţii pe deplin satisfăcătoare pentru a trăi, şi orice lăcomie provocată de munca omenească te duce pe rugul războiului de clasă, întrucât se creează obiecte dăunătoare, de prisos. Totuşi, în fiecare sâmbătă, oamenii munceau la Cevengur, fapt care îl şi uimise pe Kopionkin; el înţelegea prea puţin acest sistem – solar – al vieţii din Cevengur.”

La un moment dat, în toiul luptei de clasă, „Cepurnîi luă în mâini lucrarea lui Karl Marx şi pipăi cu respect paginile mărunt tipărite: a scris omul, a scris, îl căină Cepurnîi, dar noi întâi le-am făcut pe toate, şi pe urmă am citit; mai bine n-ar mai fi scris !

Pentru a nu fi fost citită zadarnic cartea, Cepurnîi scrisese cu mâna lui de-a curmezişul titlului: «Adus în Cevengur la îndeplinire, până la evacuarea de clasă a lepădăturii restante. Despre ăştia Marx n-a mai avut cap să compună, dar primejdia din partea lor ne paşte inevitabil. Noi am luat însă măsurile noastre». După care, Cepurnîi aşezase cu grijă cartea pe pervazul ferestrei, simţind cu mulţumire cauza ei depăşită.”

Numai că „Cepurnîi nu ştia însă că proletariatul va avea nevoie şi de o forţă de muncă necalificată. Dar chiar în prima zi a socialismului, Cepurnîi se trezise atât de plin de nădejdi datorită soarelui care se ridicase înaintea lui precum şi aspectului general al întregului Cevengur frumos dichisit, încât îl rugase pe Prokofie să se ducă imediat, unde o şti, ca să cheme în Cevengur săraci.

— Du-te, Proş, i se adresase Cepurnîi încetişor, că altfel suntem prea puţini şi-o să ne fie urât fără tovărăşie.

Prokofie confirmase părerea lui Cepurnîi:

— Trebuie să se ştie clar, tovarăşe Cepurnîi: socialismul e o cauză de masă… Şi dintre alţii să nu mai chem ?
— Cheamă şi dintre alţii – îşi încheiase indicaţia Cepurnîi. Ia-i cu tine pe Piusea şi întinde-o cât mai departe – cum vezi un sărac, îl aduci la noi, să ne fie tovarăş.
— Dar dintre alţii ?
— Adă şi dintre alţii. La noi socialismul e fapt.

Orice fapt fără sprijinul maselor are instabilitatea lui, tovarăşe Cepurnîi.

— Păi asta îţi şi spun, altfel o să ne plictisim – oare ăsta e socialism ? Ce-mi tot demonstrezi tu, când eu simt !”

Apar dilemele: „Jeev nu mai insistă pentru că oricum socialismul se înfăptuise şi mai încolo se vor descoperi şi femei, fie ele chiar tăinuite sub înfăţişarea de tovarăşe. Mai departe nici chiar Cepurnîi nu putea înţelege în ce ar consta caracterul dăunător al femeilor în socialismul de început, din moment ce femeia ar fi săracă şi tovarăşă… El ştia numai în general ce însemnaseră în viaţa trecută dragostea de femeie şi perpetuarea prin ea, dar acesta era acum un lucru străin de el, de domeniul naturii, iar nu lumesc şi comunist: pentru viaţa cenvengurană lumească femeia era acceptabilă într-o formă severă şi umană, şi nu în deplina ei frumuseţe, care nu este o parte constitutivă a comunismului; frumuseţea naturii feminine existase şi în condițiile capitalismului, aşa cum existaseră în acele condiţii şi munţi, şi stele, şi alte evenimente neomeneşti. Cu asemenea presentimente, Cepurnîi era gata să salute la Cevengur orice femeie al cărei chip ar fi fost întunecat de tristeţea sărăciei şi de bătrâneţea trudei – în acest caz femeia ar fi fost aptă doar pentru tovărăşie, n-ar fi stârnit zâzanii în masa asuprită, şi, ca atare, nu i-ar fi ademenit printr-o curiozitate dizolvantă pe bolşevicii solitari. Cepurnîi recunoştea până una alta numai dezmierdarea de clasă, nicidecum pe aceea de femeie. Dezmierdarea de clasă Cepurnîi o resimţea ca pe o atracţie pentru omul proletar de aceeaşi măsură cu el – în timp ce natura crease pe burghez şi însemnele feminine fără să ţină cont de forţa proletarului şi a bolşevicului. Pornind de aici Cepurnîi, preocupându-se cu patimă de integritatea şi nevătămarea Cevengurului sovietic, considera ca fiind util până şi faptul indirect că oraşul este aşezat în stepa netedă şi sărăcăcioasă, că cerul de deasupra Cevengurului seamănă şi el cu stepa – că nicăieri nu pot fi sărite forţele ispititoare ale naturii care să abată oamenii de la comunism şi de la interesul însingurat al unuia pentru celălalt.”

Popularea orașului se face în pripă, fiind aduşi aici săracii din zonă, un tablou dezolant: „Unii proletari şedeau în fund, alţii, întinşi, îşi strângeau în braţe neamurile sau vecinii pentru a se încălzi cât de cât. Un bătrân slăbănog, numai în pantaloni, îşi scărpina coastele, iar un adolescent şedea la picioarele lui şi observa nemişcat Cevengurul, nevenindu-i să creadă că are pregătită acolo o casă – adăpost de noapte – pentru totdeauna. Culcaţi, doi oameni tuciurii îşi căutau unul altuia în cap, asemenea femeilor, priveau aiurea, şi doar prindeau păduchii pe pipăite.(…)

— Acolo e proletariatul şi alţii, spuse Prokofie.

Cepurnîi se îngrijoră :

— Care alții? Din nou vreo pătură de lepădătură restantă?
— Dar ce-s eu, un nemernic sau un membru ? se supără Prokofie. Alţii sunt exact alţii – nimeni. Alţii-s ăia şi mai rău decât proletariatul.
— Totuşi, cine sunt ? Că doar or fi avut şi ei un părinte de clasă, spune, mă rog ! Că doar nu de prin buruieni i-ai cules, ci dintr-un loc social.
— Ei sunt fărdetată, explică Prokofie. Ei nu locuiesc nicăieri, ei vagabondează.
— Pe unde vagabondează ? întrebă respectuos Cepurnîi; el trata cu demnitate orice-i era necunoscut şi primejdios. Încotro vagabondează ? Ar trebui poate să fie opriţi ?

Prokofie se miră de o întrebare atât de lipsită de conştiinţă.

— Cum încotro vagabondează ? E clar că înspre comunism, la noi or să-şi găsească şi limanul.
— Atunci du-te şi cheamă-i mai degrabă încoa ! Oraşul, zi-le, este al vostru, e gospodăreşte dereticat şi la gardul împletit stă avangarda care urează proletariatului fericire şi… cum să fie, spune-le: că oricum întreaga omenire este a lor. (…)
— Du-te după neveste pentru popor, spuse Iakov Titîci, poporul le doreşte. Tu ne-ai adus aici, acum adu şi femei, poporul s-a odihnit – fără ele, zice, nu se mai poate îndura.

Prokofie voise să spună că nevestele sunt şi ele oameni ai muncii, că lor nu le este interzis să trăiască la Cevengur, că, prin urmare, proletariatul să-şi aducă singur, de mână, nevestele, de prin alte puncte populate, dar îşi aminti că Cevengurul doreşte femei slabe şi istovite, pentru ca ele să nu sustragă oamenii de la comunismul mutual, aşa că până la urmă Prokofie îi răspunse lui Iakov Titîci:

— O să înjghebaţi aici familii, şi o să generaţi mică burghezie.
— Şi de ce ne-am mai teme de ea, de vreme ce e mică ? se miră uşor Iakov Titîci. Mică – înseamnă o chestie şubredă.(…)
— Ce fel de muieri să mân încoa ? îl întrebă Prokofie pe Cepurnîi, instalându-se în căruţă.
— Femei, mă rog, nu deosebite, îl instrui Cepurnîi, dar vezi şi tu, aşa şi- aşa, numai deosebirea de bărbat s-o aibă, să nu fie atrăgătoare, fă rost numai de stihie neprelucrată…”

Nemulţumirile se ivesc pe dată:

— Ce fel de proletariat ne-ai procurat, ia spune, mă rog ? ! i se adresă el lui Prokofie. E cât se poate de dubios şi pe deasupra nici nu sunt ruşi.

Prokofie luă steagul din mâinile lui Cepurnîi şi citi pentru sine cuvintele lui Karl Marx, scrise pe flamură.

— Oho, va să zică ăsta nu-i proletariat ! spuse el. Află că-i clasă de calitatea-ntîi, tu condu-o numai înainte şi o să vezi că nici n-o să crâcnească ! Aştia-s doară proletari şi internaţionali, vezi şi tu, ei nu sunt nici ruşi, nici armeni, nici tătari – sunt nimeni! Ţi-am mânat încoa o internaţională vie, şi te mai şi superi !…

Îngândurat, Cepurnîi simţi ceva şi spuse încetişor :

— Avem nevoie de pasul de fier al batalioanelor proletare – comitetul gubernial ne-a trimis în sensul ăsta o circulară, iar tu ai cărat încoa dintr-ăştia, alţii! Cum poate să bată pasul un om desculţ ?

— Nu face nimic, îl linişti Prokofie pe Cepurnîi, sunt ei desculţi, dar au în schimb tălpile atât de muncite că poţi să fixezi în ele sâmburi. Desculţi o să-ţi străbată ei toată lumea, pe durata revoluţiei mondiale…” Cum era și firesc, „proletarii şi alţii, odată veniţi la Cevengur, lichidaseră repede rămăşiţele alimentare ale burgheziei şi, după venirea lui Kopionkin, începuseră să se hrănească din producţia vegetală a stepei.”

„Mujicii trăiau și tăceau”, ascultând docili cuvintele șefului lor: „Sigur, o să înduraţi ! Asta am spus-o aşa, de probă. Cine a îndurat pe burta lui capitalismul, pentru ăla comunismul e o nimica toată.” Visul se destramă ușor-uşor: „«Ce mai comunism o fi şi ăsta ? se îndoi definitiv Kopionkin şi ieşi în curtea pierdută în noaptea jilavă. Copilul n-a mai apucat să răsufle nici măcar o dată în condiţiile create de comunism, omul a venit aici în comunism şi aici a murit. Asta-i molimă, nu comunism. E timpul, tovarăşe Kopionkin, s-o iei din loc, şi cât mai departe».” Iar „Cepurnîi stătea fără să se teamă, pe el îl chinuia conştiinţa că din pricina comunismului murise în Cevengur cel mai mic dintre copii şi nu-şi putea formula o justificare.” De unde și dialogul: „N-ar fi fost mai bine ca întreg comunismul, cu toată fericirea lui, să fie păstrat cu grijă în rezervă, pentru ca din când în când, pe măsura necesităţilor de clasă, el să fie alocat maselor în porţii bine împărţite, conservându-i averea şi fericirea inepuizabile ?

— Ei ar fi mulţumiţi aşa, spunea Prokofie convins, aproape cu bucurie. S-au învăţat cu amarul, îndură uşor, să le dăm deocamdată câte puţin şi ei or să ne iubească. Dacă ar fi să le dăm totul dintr-odată, ca Cepurnîi, ar toca întreaga avere şi tot ar mai vrea, dar nu vei mai avea ce să le dai, şi atunci ne-ar mătura şi ne-ar ucide.” Bunăoară, „şi Dvanov înţelese de ce Cepurnîi şi bolşevicii cevengurani, îşi doresc atât de mult comunismul: el este sfârşitul istoriei, sfârşitul timpului, iar timpul se desfăşoară în natură, pe când tristeţea rămâne pentru totdeauna nemişcată în om.” Sătui de raiul marxist-leninist, locuitorii noului Ierusalim își iau tălpășita, surzi la strigătele cuiva: „Cetăţeni, tovarăşi, proştilor, încotro alergaţi, opriţi – vă ! Dar ei alergau: pesemne că le-a venit, ca şi mie, chef de o internaţională – ce să facă ei cu un singur oraş pe toată faţa pământului ?!” Şi cum să nu plece, de vreme ce „la Cevengur nu există doar altă plăcere decât clopotul, dar ăla-i religie.”

Pe nesimțite, „seara porni în stepă o ploaie care se opri chiar la marginea Cevengurului, oraşul rămase uscat. Cepurnîi nu se miră de fenomenul acesta; el ştia că natura aflase demult de comunismul din oraş și că nu s-ar apuca să-l ude la vreme neprielnică.” Ehe, răbufni un bătrânel, „voi l-ați căutat pe Dumnezeu folosind calea muncitorească!” Ploaia încetă, nu înainte de a spăla orice urmă de amăgire, de utopie politică.

„Trecea un om, povestiră alţii. Am crezut că vine la noi, dar a dispărut.” Aidoma trecu și comunismul, ne-am iluzionat că vine la noi, dar a dispărut… Pe veci ? Habar n-am, știu doar că disidentul Constantin Pârvulescu le-a declarat unor jurnaliști occidentali în 1990 că „viitorul va fi al comunismului”. Mă îndoiesc, cine a citit sau va citi Cevengur îmi va da dreptate.

P.S. Să luăm aminte la ce s-a întâmplat atunci, deoarece și azi lucrurile se petrec cam la fel cu înfăptuirea statului mondial capitalist, virusat pandemic recent din rațiuni superioare.


[1] Editura Cartea Românească (traducători George Bălăiţă şi Janina Ianoşi, cu prefaţă de Ion Ianoşi). În anul 2012 a apărut la Editura ALLFA o altă versiune, având-o ca traducător şi prefaţator pe Antoaneta Olteanu.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Cevengur, povestea comunismului utopic”

  • …comunism pur!:))
    comunismul pur nu mai e un efect, ci o cauza,
    deci el e, dar e in om, si cind omul…se misca, miscarea lui se numeste comunism pur:))),
    asta spre deosebire de comunismul clasic, care e in afara omului si…ca sa intre in om, omul il…armonizeaza foarte foarte putin:)))), dupa cum il vede prin proprii ochi!:))))

    comunismul pur…creca e in Rai:)))
    dar…si Civilizatia se desavarseste, ca n are incotro, prin urmare si ea are nevoie de un soi de comunism pur, pentru a se misca,
    dar…Civilizatia poate cel mult sa tinda catre Rai, fara a si fi, asa ca-si adapteaza comunismul pur dupa propriile necesitati:))), cea mai simpla varianta fiind…imaginea pe care o vede Comunismul pur atunci cind se Oglindeste.

    Prin urmare…dar doar atunci cind Civilizatia se va desavarsi, cu d mic,
    …totusi tinzind perpetuu spre Desavarsire:))),
    Civilizatia va folosi…dar doar din obligatie!, neavind de ales!,
    Oglindirea comunismului pur, adica ‘comunismul pur’ cu minus in fata:)))

    cum vine treaba asta…habar n-am!, dar se prea poate sa fie ceva de genul… sa ni se daruiasca…inspre sinele nostru, deci din afara noastra, comunismul pur, dar pe care sa-l implinim pina la ultima zecimala, chiar daca ultima va fi…a infinita!:)))

    adica…daca despre comunismul pur se poate spune ca isi are cauza in sinele omului, de acolo rasarind atunci cind se exprima,
    atunci ‘comunismul pur, cu minus in fata’ ar trebui sa fie ceva de genul…exprimarea sa i se vare omului in sinele lui:))), si…atunci cind o vrea sa se exprime, el sa o faca intr un mod predefinit:))))

    …vaaai!, domnule Nazat, astia vor sa faca roboti din oameni…:)))

Invitații cristoiuTv: Constantin Șolga | De ce nu măresc pensiile actualii guvernanți
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Gândurile lui Cristoiu (Mediafax): Și Orban, și Iohannis, și Ciolacu îl vor pe Nicușor Dan candidat la Primăria Capitalei