Cînd așteptările Poporului sînt prea mari apare pericolul mortal al dezamăgirii

Avertismentul meu profetic. Am citit azi-noapte 20 de pagini din Nae Ionescu. Rămăsesem cu o bucată de 10 pagini necitită, de luni, cînd m-am dus o emisiune Tv. Deja pot remarca la publicist, fără teamă că exagerez, pe lîngă sprijinul nu doar necondiționat, dar și entuziast chibițăresc, dat lui Iuliu Maniu, și credința că venirea țărăniștilor la Putere va fi mai mult decît o schimbare de guvern, o schimbare de regim, va fi o revoluție multilaterală în România – morală, politică, economică.

Mă rog!
Știu, ca de altfel toată lumea, dezamăgirea provocată de guvernarea țărănistă. Am scris despre conflictul dintre așteptarea enormă care a însoțit venirea țărăniștilor la Putere în 1928, considerînd-o o nenorocire pentru acest partid, dar și pentru țară. Astfel de orizonturi magice sînt deosebit de periculoase. Indiferent cine va veni la putere, chiar și oamenii providențiali, se va confrunta cu viața, cu adevărul realităților. Noua guvernare, chiar și noul regim pot îmbunătăți spectaculos stările de lucruri existente ca moștenire de la fostul guvern sau fostul regim. În nici un caz însă, noua guvernare, noul regim nu pot concretiza toate iluziile cuprinse într-o așteptare disperată. Și astfel noua orînduire, obligată să treacă examenul confruntării cu așteptarea irealistă, lasă impresia în scurt timp că e mult mai proastă decît se aștepta, ba chiar și decît orînduirea anterioară. Apare astfel dezamăgirea. Și dezamăgirea duce la compromiterea noii forțe politice, dar și la așteptarea unei minuni de la clasa politică. Atunci cînd șovăia să vină la putere, Corneliu Zelea Codreanu știa el ce știa. Despre repetarea momentului numit Revoluția care dezamăgește am scris, avertizînd profetic, în ianuarie 1997, după ce se spuseseră toate cuvintele mari din dicționar despre victoria CDR.

Viața m-a confirmat.
În scurt timp CDR și Emil Constantinescu au dezamăgit. Nu numai pentru că au guvernat mai prost decît FSN-știi, ci și pentru că li se puseseră în cîrcă speranțe pe care nici apostolii, dacă ar fi făcut un partid, cu Iisus pe post de candidat la Președinție, nu le-ar fi îndeplinit.

*

Înălțarea înceată, dar sigură. Mai departe din Tacitus, Anale, Cartea a III-a:

„De la conducătorul statului se cere să privească lucrurile mai larg, mai de sus; în adevăr, cînd cineva și-a făcut conștiincios datoria, culege laude; cînd însă toți sînt în greșeală, ura se revarsă numai asupra unuia singur.”

„Brodius era împodobit cu rare însușiri și, dacă ar fi mers pe căi cinstite, s-ar fi putut ridica la cele mai de sus demnități; zorul de a ajunge îl chinuia însă; el căuta deci s-o ia înainte celor de o seamă cu el, apoi celor ce erau mai presus decît el și, în cele din urmă, să întreacă tot ce el însuși nădăjduise vreodată, lucru ce a pierdut chiar pe mulți oameni cinstiți, care, nevoind să se înalțe încet, dar sigur, erau grăbiți să ajungă cît mai repede pînă la cele mai înalte demnități, pierzînd din cauza asta totul.”

*

Arghezi despre Țar. Publicistul Arghezi semnează în 1912 un pamflet atroce împotriva Țarului Rusiei. Mai sînt patru ani pînă cînd Țarul va fi răsturnat, pentru a i se pune în loc, după cîteva luni, echipa bolșevică. Din perspectiva celor care știu ce s-a întîmplat, speranța lui Arghezi într-o lovitură de cizmă în botul Țarului, pentru a-l da jos de pe tron, ar putea părea un oportunism de tip comunist. Cum însă în 1912 Țarul mai era pe tron, iar comunismul mai trebuia să aștepte vreo treizeci și cinci de ani pentru a fi instaurat, textul arghezian mi se pare corect din punct de vedere istoric:

„Părerile lui creștine sînt împărțite și de o Curte compusă din mari duci și prinți, cunoscuți în Rusia ca satrapii cei mai violenți și stricați fără de păreche. În războiul cu japonezii, mai multe regimente rusești se găseau în starea trupelor bulgare de azi: n-aveau cizme, altele aveau numai carîmbii cizmelor, legați cu o sfoară dedesubtul tălpii, și n-aveau pingele. Cu banii afectați de buget furniturilor militare, plăteau marii duci la Paris șampania, cocotele și desfrîul senilității lor.

Cînd armatele altor state mari violează pămînturile străine, pretextul lor e mai folositor: ele apără cauza așa-numitei civilizații. Atîta timp cît mitra de aur a țarului nu va fi răsturnată cu o bună lovitură de bot de cizmă, cu tălpile sănătoase, Rusia va urma să apere ortodoxismul episcopilor ei imbecili și beți.” (Tudor Arghezi, Sfînta Cruce, Facla, 18 octombrie 1912)