La un moment dat, rămîn cu el singur în microbuz. Ceilalţi au coborît să se tragă în poză cu măgăruşul de la şareta administrată de un bătrîn, purtînd o pălărie de paie caraibeană. Profitînd de moment, ghidul se interesează dacă nu vreau să cumpăr o sticlă de rom. Pe sub mînă, fireşte. Refuz politicos. La fel procedasem şi la ambasadă. De cum am descins în spaţiul nostru naţional, ambasadorul ne-a cerut să trecem pe o listă ad-hoc tot ce voiam să luăm la jumătate de preţ. Ca toţi diplomaţii cu experienţă, îşi făcuse deja o reţea de cumpărat pe sub mînă. Pentru ţigări, de exemplu, avea o lucrătoare la Fabrica de Ţigarete, căreia îi telefona cu o zi înainte de livrarea comenzii. Respectiva i le aducea direct de pe linia de montaj. Nu m-am înghesuit la aşa ceva. Ca să scoţi din Cuba trabuce şi rom, produsele tradiţionale ale insulei, trebuie să arăţi la aeroport chitanţa magazinului de la care ai cumpărat. Dacă n-o ai, ţi se confiscă produsele. Eram jurnalist. Şi nu dintr-o ţară oarecare, ci din România. Ţară devinită duşmană a Cubei lui Fidel Castro, după ce-i fusese amică de suflet. Înainte, România iubise Cuba la ordinele Kremlinului. Acum o ura. La ordinele Casei Albe. Deşi venisem ca participant la conferinţă, îmi vîrîsem nasul peste tot. Umblasem de unul singur prin oraş pînă noaptea tîrziu, chiulind de la lucrări.
Fusesem acasă la unul dintre cei doi studenţi care mă duseseră prin zone mai puţin umblate de turişti. Pusesem întrebări social-politice ghidului.
Mult mai grav, făcusem două lucruri care, în Cuba de azi, sînt suficiente pentru a trezi suspiciuni majore:
Amîndouă situaţiile îmi erau net defavorabile.
Un tip care-şi notează peste tot poate fi un jurnalist pus în slujba imperialismului american, un agent CIA sub acoperirea de gazetă, trimis în Cuba pentru a denigra Revoluţia.
Un bărbat care refuză ocheadele cubanezelor, cele mai tari exemplare de femei de pe glob, înseamnă că e pederast. Ori asta, în Cuba, e văzut de regim drept ceva mai primejdios decît un agent CIA.
Castro foloseşte drept insultă cea de pederast.
Poliţia face din cînd în cînd raiduri intitulate nopţile celor Trei P (pederaşti, prostituate, proxeneţi). N-ar fi fost de mirare dacă m-aş fi pomenit, la aeroport, cu valiza răscolită şi cercetată pînă şi în cusături?! N-ar fi fost o premieră. Secretarul II al ambasadei cehe la Havana fusese urmărit în deplasările sale la Miami, filmat în timp ce intra cu nevastă-sa la un avort interzis şi dat apoi în „Granma”, şi la televiziune. Cehia se detaşase între fostele ţări socialiste prin agresivitatea politicii sale faţă de regimul Castro. Spre deosebire de Ceauşescu, Castro n-are prudenţe cînd e vorba de a se răzbuna pe un duşman extern. Oficiosul „Granma”, Televiziunea publică acordă spaţii largi dezvăluirilor compromiţătoare despre străinii veniţi ca să intre în contact cu dizidenţii, să desfăşoare, în general, activităţi considerate duşmănoase. Bine lucrate de Serviciul Secret Cubanez, dosarele lor de homosexuali, adulteri, beţivi sau chiar agenţi ai vreunui serviciu secret sunt făcute publice, fără menajamente. Refuzul meu nu-l stinghereşte pe ghid. Rămînînd mai departe binevoitor, îmi povesteşte că pe piaţa neagră găseşti toate produsele de la oficial: rom, ţigări, cafea. Lipsesc din magazine. Sînt din belşug la vînzarea pe sub mînă. Ce fac autorităţile? Autorităţile nu fac nimic. Au ordin să închidă ochii la această scurgere masivă de produse dintr-o parte într-alta. Statul nu suferă nici o pagubă. Mărfurile de pe piaţa neagră nu se vînd sub preţ, chiar dacă e mai mic decît cel de la magazinele pentru străini. Astfel are loc o nouă şi înfricoşătoare tragere pe sfoară a turistului străin proprietar de valută. Călătorul din afară, brav membru al speciei umane, se dă în vînt după chilipiruri. O turistă căreia nu-i place romul şi, în consecinţă, n-ar lua o sticlă de la oficial, nici dacă i s-ar da un bărbat gol puşcă înăuntru, se va grăbi să scoată bani şi s-o cumpere de la ghid. Socotind că a făcut un chilipir.
Asta ar fi prima lovitură pusă la cale de conducerea castristă prin acceptarea complice a pieţei negre. A doua îi vizează pe cubanezii înşişi. Dacă bravii cetăţeni ai Havanei ar comercializa rom, trabuce, ţigări doar în calitate de salariaţi ai statului, ar fi o nenorocire. Salariaţii n-ar vinde nimic. Ca să nu mai spunem că, avînd timp de prisos, s-ar apuca de bîrfit regimul. Ba chiar şi de meşterit vreo revoltă spontană. Altfel stau lucrurile cu vîndutul pe sub mînă. Cubanezul îşi dă toată silinţa să scape de marfa şterpelită din fabrică. Devine îndrăzneţ, harnic, inventiv. Asemenea ghidului. Dacă ar fi fost vînzător la oficial, ar fi trebuit să mă rog de el să-mi dea o sticlă de rom. Iată-l însă bătîndu-mă el la cap, făcîndu-mi curte să cumpăr. Ocupat cu scosul din fabrică, ocupat cu plasatul mărfii şi cu gînditul să nu fie prins, cubanezul nu mai are timp să se gîndească la prostii.
Cum îşi recuperează statul banii? Foarte simplu! Ca să cumpere un obiect ce merge pe bază de electricitate, cubanezului îi trebuie aprobare. Care aprobare nu se dă. Ce să facă atunci cu dolarii luaţi din vînzarea pe sub mînă? Îi prăpădeşte mergînd să mănînce, să bea, să danseze în localurile pe dolari. Unde preţurile sunt exorbitante. Şi astfel, cubanezul fură pentru stat. Fără să-şi dea seama.
Un comentariu pentru articolul „Cînd Che Guevara e rentabil în dolari!”