Cînd Tudor Arghezi își dă seama că nu-i de glumit cu comuniștii

Proiecte eșuate. Căutînd aseară un text despre formula Nici nu infirm, nici nu confirm, folosită întîia oară de CIA în Afacerea Proiectul Azorian, am ajuns la cele două cutii pe care scrie Anchetarea CIA. Am înmormîntat aici (cred că pentru totdeauna) truda de vreo jumătate de an la investigarea CIA de către trei comisii de anchetă, în 1975, după apariția celebrului articol al nu mai puțin celebrului Seymour Hersh din The New York Times, 22 decembrie 1974, sub titlul The Central Intelligence Agency, directly violating its Charter. Luînd la mînă plicurile cu hîrtii, am dat peste texte bătute, de negăsit în foldere și peste texte care ar fi trebuit bătute. Pagini întregi de pe un șantier mai mult decît inutil. Și iar m-a apucat disperarea că sînt incapabil să duc ceva pînă la capăt, acaparat de fiecare dată de un nou proiect. Le-am pus la loc, după ce mi-am dat seama că o eventuală reconstituire ar fi imposibilă acum, sîmbătă seara, sperînd că la un moment dat le voi examina din nou și poate voi continua lucrul la amplul studiu. Acum sînt rătăcit pe undeva pe la eseul despre Stalingrad, după ce am trudit inutil la studiul despre Marea Teroare, început prin părăsirea eseului despre Războiul sfînt, la rîndu-i luînd locul studiului despre Operațiunea postbelică Restabilirea adevărului despre Uniunea Sovietică, început în clipa cînd am stilizat Istoria, marele proiect nedus pînă la capăt.
Deșertăciunea trudei de șoarece de bibliotecă!

*

Singurătatea Conducătorului. În timp ce verificam dacă eseurile din Prizonier în închisoarea cărților au rămas în vreun folder din Posibile eseuri, am dat peste un text despre Stalin sau singurătatea conducătorului. Și mi-am amintit că nu demult, după ce-am terminat de văzut serialul Marco Polo, am notat, ca principală observație, tema singurității Conducătorului. Hanul Kublai îi ține lui Marco Polo iar și iar lecția despre povara de a lua decizii crunte, pe care omul simplu le-ar putea evita.
O temă întîlnită de mine într-un serial magistral produs de Siria, Harun-al-Rashid.

*

Cărți de Intelligence. Duminică fiind, după ce-am încheiat povestirea Petiușkov a lui Turgheniev, cu finalul cumplit, mărturisind o cruzime greu de înțeles la un autor rus față de personajul altfel simpatic, un final despre care voi scrie mai pe larg în Caiet, am trecut la măsuța din colț, rezervată lucrului din weekend, menită a mă iluziona că sînt la bibliotecă, și am luat la mînă cărțile cumpărate, dar despre care n-am scris data trecută, din motive de timp.:

• Serviciile secrete, un volum alcătuit de John Hughes-Wilson sub titlul neatrăgător On intelligence. The History of Espionage and Secret World, pentru editura Brown Group în 2016. E a nu știu carte cumpărată și depozitată de mine în dulapul consacrat Intelligence. Răsfoind-o în vederea așezării la locul ei, constat că merge cu iscodirea pînă în vremuri recente. Titlurile spun totul despre actualitatea întreprinderii: Wikileaks și înfricoșătorul Assange; Snowden, securitatea și statul care supraveghează; Vicleanul dosar al lui Blair, Irak 2003.
  Merită s-o citesc la un moment dat.

• Petre Roman, Despre pasiune în vremuri de libertate, o carte de memorii pe care autorul n-a catadicsit să mi-o trimită cu dedicație, dar pe care am cumpărat-o de la Cărturești, o plasez în dulapul cu scrieri despre prezent, deoarece dezvăluie multe amănunte neștiute despre primi ani posdecembriști.

*

Marele poet începe să se teamă! Cu Publicistica lui Arghezi mă apropii de finele colaborării la Adevărul și de începutul anilor de ostracizare. Campania dusă de Scînteia împotriva marelui poet începe să dea roade. Publicistul evită, în toamna lui 1947, subiectele politice, ba chiar și cele sociale, rezumîndu-se la natură și la menajeria din curtea de la Mărțișor. N-avem memoriile lui Arghezi. Dacă le-am fi avut am fi aflat poate că polemistul, închisul în lagăr sub regimul Antonescu, începuse să se teamă.
Și-a dat seama că nu era de glumit cu comuniștii.

*

Totul e pus pe seama Politicii. Ion Vinea se numără printre publiciștii care au remarcat tendința cetățeanului simplu de a pune pe seama politicii tot ce poate fi mai rău mirositor în țara noastră:

„Mahalagiul, cinstit pînă la granița tejghelei sale, iubitor de provocări, discuțiuni politice și aprecieri strategice, are un cuvînt care-i rezolvă chestiunile prea încurcate, întocmai ca sabia lui Alexandru, tăind nodul gordian: «politică». De cîte ori se află în fața unui fapt cu multiple aspecte, împletit din versiuni felurite și contradicții evidente, complicat cu măsuri abuzive și urmat de acțiuni nelegiuite, ceva simplu și încîlcit, murdar și curat, puturos și îmbălsămit, cules din polemicile gazetelor de partid, din dezbaterile parlamentare, din discursurile oficiale, și se întreabă asupra acestui subiect cu nedumerire și se sfătuiește și se scarpină în cap, se revoltă și se resemnează, atunci cuvîntul magic îi fulgeră luminos prin beznele minței: politică! E ceva înalt și distant pus deasupra sufletelor profane, celei mai pătrunzătoare înțelepciuni; ceva care nu se pricepe de orișicine; care scuză și tîlcuiește acțiunile conducătorilor: politică!” (Ion Vinea, Politică, în Chemarea, 7 august 1919)