Cine trebuie să plătească 34,7 de milioane de euro: vistieria statului sau  magistrații abuzivi?

Astăzi, pseudo-președintele Klaus Iohannis a participat la evenimentul de prezentare a raportului de activitate al Curții Supreme pe anul 2020. Cu acest prilej, domnia sa rostind o alocuțiune despre care, cu sincer regret, nu am aflat decât citind pagina Președinției României. Ce-i drept, de data asta, în luarea sa de cuvânt, chiriașul din Dealul Cotroceni nu a mai slobozit fulgere și trăsnete împotriva PSD, vinovatul de serviciu pentru tot și pentru toate relele din scumpa noastră patrie, mulțumindu-se să rostească propoziții în care a repetat adevăruri cu care orice om de bun simț nu poate decât să fie de acord. Cu toate acestea, îmi permit să îmi exprim regretul că în textul alocuțiunii nu găsim fie și o fugară referire la un document de mare interes, atât pentru lumea justiției cât și pentru opinia publică din țara noastră. Document deosebit de important care, deși a fost difuzat cu aproape două luni în urmă, a fost prea puțin mediatizat la noi. Mă refer la Raportul anual al Curții de la Strasbourg în care, în cifre absolute, România se află, și de data asta, pe locul 4 după Rusia,Turcia și Ucraina! Dar nu datorită performanțelor în materie de respectare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care, după cum prea bine se cunoaște, reprezintă principii primordiale ale Consiliului Europei, implicit ale Uniunii Europene…

Din acest document rezultă și că, numai anul trecut, România a fost obligată să plătească despăgubiri de circa 34,7 milioane de euro pentru cele 64 de condamnări la CEDO, adică mai mult decât a plătit, la un loc, în ultimii ani. Am scris „a plătit”, dar corect este să scriu „am plătit”, fiindcă această plată s-a făcut din vistieria statului. Vistieria care, zic guWERNanții, nu poate achita indemnizații pentru copii, salarii și pensii mărite fiindcă nu sunt bani. Cât despre posibilitatea ca acești 34,7 milioane de euro să fie recuperați, adio și n-am cuvinte! Deși, în repetate rânduri, s-a discutat, cu argumente temeinice și cu seriozitate, ca asemenea plăți să fie recuperate de la cei care au investigat cauzele și au pronunțat condamnările care, la rândul lor, au fost condamnate de la Strasbourg. S-a discutat și… cam atât, fiindcă magistrații de pe duioasele plaiuri carpato-pontico-dâmbovițene au făcut corp comun și au reușit să blocheze orice inițiativă legislativă în acest sens. Aceasta fiind una dintre laturile problemei, fiindcă ea vine la pachet cu tot mai insistentele demersuri pentru desființarea SIIJ, căreia îi revine îndatorirea de a stabili care sunt abuzurile și deciziile incorecte luate și cine sunt cei răspunzători. Și, firește, cine trebuie să suporte plata despăgubirilor.

Fapt semnificativ, în Raportul menționat sintagma „încălcarea drepturilor”, cu derivatul său, „încălcarea drepturilor”, revine atunci când se discută despre încălcarea, în 11 cauze, a dreptului părților la un proces echitabil sau despre nerespectarea, în alte două cauze, a drepturilor părților la un remediu efectiv. Pe drept cuvânt, se pune întrebarea: de ce trebuie să plătim noi, cetățenii, pentru grave și repetate erori și abuzuri de care nu suntem vinovați, iar magistrații care au greșit să stea, bine merci, cu veniturile protejate?

Poate că nu aș fi deschis discuția, dar mi-a revenit în minte somația deputatului PNL Florin Roman, care, pe un ton categoric, imperativ, „se poate extinde” a cerut confiscarea extinsă a averilor liderilor PSD condamnați. Cerere care, în spiritul și în litera principiului egalității în fața legii, trebuie să fie, ea însăși, extinsă pentru toate categoriile de politicieni  condamnați, indiferent de partidul din care fac parte. Extensie de sferă pe care, în acest context, o consider pe deplin justificată și în cazul magistraților ale căror sentințe au fost desființate la CEDO. Iar, pentru o cât mai bună cunoaștere a subiectului, recomand cititorilor blogului remarcabila carte a lui Titus Corlățean „Executarea hotărârilor Curții Supreme a Drepturilor Omului”, apărută acum zece ani la editura  Universul Juridic și care își păstrează actualitatea analizelor și concluziilor sale.

Desigur, rezultatele demersurilor SIIJ nu echivalează cu o condamnare la tribunal, dar ele au menirea de a stabili cine au fost cei care au efectuat, în mod incorect, cercetarea, respectiv cei care au pronunțat decizii incorecte, așa cum sunt și cele de pe urma cărora, în anul 2020, CEDO a condamnat România să plătească 34,7 milioane de euro despăgubiri celor nedreptățiți.

O ultimă mențiune, înainte de a încheia. Nu știu, dacă, atunci când au mers la actualii guWERNanți pentru a susține – era să scriu „pentru a impune”- desființarea SIIJ, diplomații din anumite state promotoare ale etaloanelor justiției moderne, au avut în vedere și aceste chestiuni, dar, cu tot respectul , îmi permit să cred că treaba asta le-ar fi de foarte mare folos. După cum, exclud, în mod categoric, suspiciunea – evident, nerezonabilă! – că excelențele lor știau de ele, dar le-au ignorat în mod deliberat.