Ciocnirea mentalităților între americani și ruși

O echipă americană de imagine e angajată de stafful lui Boris Elţîn în toiul alegerilor prezidenţiale din Rusia, la care candidează, printre alţii, şi comunistul Ziuganov. Cînd sosesc la Moscova, yankeii dau peste un dezastru: omul lor e pe ultimul loc în sondaje. „Durii” de la Kremlin i-au angajat nu pentru a-i asigura lui Boris victoria, ci pentru a-l convinge să anuleze alegerile. E singurul lucru pe care ştiu să-l facă strălucitor cei din jurul lui Boris Elţîn, nomenclaturişti de grad secund convertiţi la democraţie. După multe şi complicate peripeţii, americanii reuşesc să-l convingă pe Elţîn de avantajele trucurilor de peste ocean în campania electorală. Plecat de la un 6%, preşedintele în exerciţiu cîştigă la o diferenţă de trei puncte.

Povestea de succes a echipei americane face subiectul unui film american, Spinning Boris, regizat de Roger Spottiswoode, și apărut în 2003. La o primă vedere, producţia e o satiră la adresa Rusiei postdecembriste şi a Rusiei dintotdeauna. Bazată pe şiretlicul confruntării unei priviri cu o realitate, ea provoacă mari hohote de rîs prin gogolianismul Moscovei din anii 90. Cei trei sînt invitaţi să discute cu angajatorul la un soi de baie publică. Spre descumpănirea lor, gazda le oferă o masă copioasă, de la care nu lipsesc binecunoscutele icre şi, evident, binecunoscutele june disponibile. Angajatorul e un fost vînzător de ouă ajuns multimiliardar sub regimul mafiot al lui Boris Elţîn. Azvîrle cu bani în dreapta şi-n stînga, umblă păzit de bodyguarzi fioroşi, dotaţi cu pistoale mitralieră. Totul în jurul celor trei americani e tipic rusesc. Altfel spus, enorm, greoi şi ridicol. Numeroase secvenţe par desprinse din Gogol, convingîndu-ne că scenaristul i-a citit pe marii satirici ruşi. Micul dejun de la hotelul President se ia într-un soi de hală de mărimea unui hangar pentru asamblat avioane, femeia de serviciu dă buzna în cameră manipulînd un aspirator asurzitor, Tatiana Elţîna, fata cea mare a preşedintelui, creierul staffului de campanie confundă “mesaj” cu “masaj”.

E însă o concluzie de pipăire rapidă, superficială. În realitate, adică în profunzime, filmul e mult mai bogat în semnificaţii decît lasă impresia. Americanii aduc în Rusia lui Elţîn şmecheriile tipic yankee de cîştigare a alegerilor. Aceste şmecherii moderne, apelînd la Internet, la televiziune şi la sondajele de opinie, se bazează fundamental pe eternul truc al democraţiei: păcălirea alegătorului prin confecţionarea unei imagini neadevărate, dorite însă de electorat. Candidatul face o sumedenie de lucruri incompatibile cu natura personalităţii sale, cu credinţele sale intime. N-are importanţă. Cum zice unul dintre cei trei, nu contează ce e în realitate politicianul. Contează imaginea, ceea ce el lasă impresia că este.

Înţelegerea americană a lumii se loveşte însă de spiritul rusesc, întruchipat perfect de Tatiana, celebra fiică a lui Elţîn. Personaj cheie al filmului, de fapt, dacă ne gîndim bine, chiar personajul principal, şefa de campanie respinge cu determinare toate şmecheriile americane. N-o face însă din vanităţi naţionaliste, din prejudecăţi comuniste faţă de “putreziciunile politicii capitaliste”. O face dintr-o temeinică, profundă credinţă rusească în adevăr, în sinceritate, în substanţialitate.

Ciocnirea dintre cele două mentalităţi dă coloana vertebrală a peliculei. Americanilor li se pare normal să mintă, să tragă pe sfoară, să manipuleze alegătorul. Spre surprinderea Tatianei, ei propun candidatului mijloace comuniste de înşelare a poporului: infiltrarea agenţilor guvernamentali printre cetăţenii cu care se întîlneşte candidatul pentru a pune întrebări dinainte ştiute, regizarea entuziasmului de la mitinguri, de la vizitele de lucru. Un rol decisiv în minţirea poporului în cel mai brav stil comunist îl joacă aşa-zisa campanie negativă. Comuniştii puneau pe seama adversarilor toate relele posibile, atribuindu-le grozăvii la care aceştia nici nu visau. Sub bagheta celor veniţi din capitalismul capitalismului, Elţîn îi împrumută lui Ziuganov planuri secrete înfricoşătoare, cum ar fi, de exemplu, cel de a-i spînzura pe bogaţi. Diversiunea îşi are rădăcinile în concluzia trasă din cercetările sociologice de teren: ţăranii se tem de război civil, de convulsii social-economice.

Pentru ruşi, aceste şiretlicuri obişnuite într-o campanie electorală americană sînt noutăţi şocante. Tatiana Elţîna le respinge nu numai pentru că stă sub puterea mentalităţilor comuniste, dar şi pentru că îşi mai păstrează încă naivităţile tipic ruseşti. În confruntarea dintre ea şi americani, ultimii sînt cioflingarii, şmecherii gata să dea orice pentru a smulge victoria, oamenii care nu cred în nimic în afară de bani.

Şi totuşi finalul filmului e de o ironie cruntă. Fiica lui Elţîn refuză sugestiile americane şi pentru că nu crede în eficienţa lor. Poporul rus, ca orice popor, de altfel –crede ea – nu poate fi înşelat cu astfel de trucuri de tinichea. Viaţa o contrazice. Elţîn recuperează distanţa care-l separa de Ziuganov graţie mijloacelor cinice puse la dispoziţie de echipa de dincolo de Ocean.

Zdrobitoare dovadă că poporul rus, cel atît de cîntat în imnurile lui Tolstoi şi Dostoievski pentru originalitatea sa, e la fel ca toate popoarele lumii.
Adică uşor de păcălit de către o mînă de excroci!