Coana Ioana Răiciuleasca, un personaj de poveste

Știm foarte bine că 21 mai este ziua în care noi, credincioșii ortdodocși, îi prăznuim pe Sfinții Împărați Constantin și Elena. Am și eu în familie oameni dragi, așa cum și prieteni cu care poartă aceste nume și cărora le reînnoiesc, și pe această cale, alesele mele sentimente și urările cele mai frumoase. Pentru mine, însă, această zi, 21 mai, marchează împlinirea a 65 de ani de cât s-a ridicat la ceruri bunica mea, Ioana Cionoff, mama tatei, un om despre care aș spune că ar putea fi un personaj de poveste, dacă, firește, un om cu condei iscusit s-ar încumeta să evoce lumea orașului meu natal, Caracal, depășind ineptele scorneli despre așa zisele „șapte minuni” ale urbei. Urbe care a dat culturii și artei românești personalități marcante precum fizicianul Gheorghe Stratan, matematicianul George Dincă, istoricul Vasile Maciu, scriitorii Virgil Carianopol, Paul Aretzu sau Aurelian Titu Dumitrescu, artiștii plastici Ștefan Braborescu, Ion Truică, Vintilă Mihăescu, actorii Beatrice Biega, Ștefan Braborescu și, într-un anume fel și pe Silviu Stănculescu, despre care se știe că, elev fiind la Caracal, aici s-a hotărât să urmeze Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie. Nu pot lipsi din această succintă enumerare, eminentul medic Radu Ricmann, cel care a avut o contribuție decisivă la modernizarea spitalului din Gătaia, compozitorul Radu Șerban și ziariștii Paul Tudoran, Valentin Păunescu, Marius Tucă sau Dan Diaconescu.

Au existat, însă, alături de aceste ilustre personalități, și multe personaje care, cu siguranță, ar putea să devină eroi ale unor scrieri în dulcele stil clasic despre oameni și locuri care au fost. Unul dintre aceștia, mă încumet să spun, ar putea să fie și bunica mea dinspre tată, Ioana Cionoff, pentru unii „Muica Ioana” sau, pentru alții, „Coana Ioana Răiciuleasa”, după numele soțului ei, Raiciu. Acela care, în timpul războiului de la 1877, copil din Bulgaria, de numai 7 ani fiind, a luat calea bejeniei, plecând de la Filipopol, astăzi Plovdiv, și s-a oprit fix la Caracal. Aici a început să muncească și să facă, treptat, cheag pentru un rost în viață și, la vremea însurătorii, a ales-o pe frumoasa Ioana (alții îi spuneau Ana) , femeie pe cât de frumoasă pe atât de aprigă. Soarta nu le-a fost însă prea ușoară, fiindcă primii lor doi copii, Angela și Iancu, s-au stins de tineri, așa încât, după câte am aflat mai târziu, Paul cel care avea să devină tatăl meu, a fost, cel puțin pentru mama sa, un copil nedorit. De supărare, bunicul Raiciu s-a stins la scurtă vreme după ce a ridicat o frumoasă casă în cartierul Protoseni, care se află și astăzi pe strada Mihai Viteazul la numărul 24. Lipsit de sprijinul tatălui, dar și de căldura sufletească a mamei, tata și-a urmat calea și a devenit ofițer al Armatei Române, luptând în cel de-al doilea război mondial unde a fost și rănit grav. La scurtă vreme după terminarea războiului, am venit pe lume eu, singurul copil al căsniciei soților Paul și Matilda Cionoff. Căsnicie care, iarăși, nu i–a convenit defel Coanei Ioana Răiciuleasca.

Ar fi fost, așadar, de așteptat, ca nici eu să nu îi fi fost pe plac. Dar, minune!, toată dragostea pe care această femei aprigă a păstrat-o ani și ani, acum a avut bucuria să mi-o dăruiască. Eram, nu nepotul ei răsfățat, eram chiar stăpânul sufletului ei. De iubit i-a iubit ea și pe verișorii mei Angela Paul și Nușa, cu care eram vecini grad în gard, dar tot eu eram ăl mai prima! Să fi cutezat cineva să îmi spună o vorbă mai câș sau, mai rău, să mă lovească, fiindcă „îl găsea un batalion de draci”. Expresia, aparținându-i, bine înțeles lui maica mare! Așa s-a întâmplat într-o zi, pe când eram doar copil de vreo patru sau cinci. Mă jucam eu liniștit pe trotuarul din fața porții împreună cu nedespărțitul meu prieten Ionel, când a trecut pe stradă domul Fane, tinichigiul. Care, datorită, se pare, unor aventuri galante pe care le avea la activ oamenii din Protoseni (Potroseni, în limbajul locului), l-au poreclit „Fane P…ci”. De unde să știu eu ce era cu vorba asta, drept pentru care, foarte respectuos, l-am salutat cu „Sărut mâna, nenea P…ci!” Atâta i-a trebuit lui nenea Fane, care mi-a tras nu numai o înjurătură tipic oltenească, dar mi-a aplicat și două scatoalce zdravene! Normal, m-am dus glonț la mama mare care, pe loc, a și luat foc: ,Oleooo, ține-mă Doamne!”

Și chiar a ținut-o, până seara, când, stând la gardul casei noastre, l-a abordat, direct, pe făptuitor. „Da* bine domnule Fane, ce avuseși cu ăst copilaș de-l drăcuiși?” „Vai de mine, coană Ioano- s-a scuzat nea Fane P…ci, dar nu am știut că ie nepotul lui aldo matale”. „Ei, de-acum să știi, că altă dată te găsăște un batalion de draci!”. Au trecut, de atunci, ani și ani și, de cât ori mai reveneam pe la Caracal și îl întâlneam pe domnul Fane, ne amuzam teribil de pățanie.

Dar cele mai frumoase amintiri le am despre maica mare Ioana de pe vremea când, copil fiind, mă ținea pe genunchi și îmi cânta acel superb cântec al cărui dureros lait-motiv era „de ce nu-mi vii, de ce nu –mi vii?” Să fi fost, oare, în aceste versuri și dorul mamei care își pierduse doi copii în floarea vârstei? Poate că și asta era, dar cu siguranță și acest dor a făcut ca asupra mea să se reverse toată iubirea pe care nu a mai putu-o oferi copiilor săi, morți atât de tineri, dar pe care nici nu a vrut să o mai ofere celui mai tânăr copil al său. Tatălui meu care, spre cinstea lui, și-a iubit nespus mama și a respectat-o într-un mod admirabil.

De aceea, înclin să cred că, într-un târziu, bunica Ioana a înțeles aceste lucruri și cea mai emoționantă dovadă a fost aceea că în dimineața zilei de luni, 21 mai 1956, când era perfect conștientă că se apropie ceasul despărțirii, bunica se ruga Domnului să o mai țină în viață până să vină acasă Paul (adică tata) și să o ierte că a fost rea cu el. Tata, fost ofițer din cadrul armatei în acel act samavolnic din 1946 și neavând pensie, lucra la un șantier de la Bechet, iar drumul până la Caracal era destul de anevoios. Așa mi-o aduc aminte pe mama mare Ioana pe patul de moarte și îmi aduc aminte de ultimele ei cuvinte: „Doamne, nu a venit Paul. Doamne ajut-mă să mă ierte!”

Nu contest, poate că unor cititori, mai puțin aplecați spre asemenea întâmplări de viață, evocarea mea li se va părea siropoasă, lacrimogenă. Totuși, în aceste vremuri, în care sentimentele nu mai contează decât dacă pot fi echivalate în euro, în dolari sau în conturi bancare, am ținut să îmi descarc sufletul, evocând un om obișnuit, fără, însă, să mai am și pretenția că am făcut din el personaj de telenovelă.