Complexul Sue Ellen

Cei care-au urmărit serialul Dallas vor fi rămas, probabil, uimiţi de un impuls care o înghiontea din cînd în cînd pe Sue Ellen: acela de a umbla creanga prin magazine. Mai ales în crizele sufleteşti, o puteam vedea pe biata soţie a lui J.R. zicîndu-i prietenei şi cumnatei Pamela: hai să-i ardem nişte cumpărături! Şi o ştergeau în oraş, de unde se întorceau, seara tîrziu, încărcate de sacoşe, ca nişte camionete. Noi ăştia, trăitori în socialismul magazinelor sărace şi al tejghelelor pustii, ne întrebam ce dracu’ le apucase? Sînt neveste de milionari (în dolari!). De ce nu trimit pe cineva la tîrguit? Doar n-ar vrea să credem că nu-şi pot permite aşa ceva?!

Într-adevăr, cînd scăpam în Occident, noi, românii lui Ceauşescu, nu ne sta gîndul decît la cumpărături. Cum ajungeam într-un oraş din Vest, cum ne şi apucam să ne chiorîm la vitrine, să citim preţurile şi să le comparăm cu ce aveam prin buzunare. Pe parcursul colocviilor, simpozioanelor, dialogurilor oficiale ne sta gîndul nu la ce spunea cel din faţa noastră, ci la tranzistorul văzut seara tîrziu, în vitrina magazinului de lîngă hotel. Merită sau nu să ne batem pentru pacea Planetei? se întreba cel de la tribună. Să-l cumpăr? Să nu-l cumpăr? ne dilemam noi, românii prezenţi în sală. Dacă eram invitaţi de o organizaţie, prima întrebare pe care ne-o puneam, după ce primeam programul, era: cînd vom aveam timp de cumpărături? Parcă ghicindu-ne, ghidul sau ghida zicea imediat: miercuri şi joi aveţi cîte o după-amiază liberă pentru a merge prin magazine. Întreaga călătorie era astfel un adevărat infern. Organizatorii ne duceau pe la tot felul de întîlniri tîmpite, unde nu ni se dădea nici măcar o cafea. Eram obligaţi să ascultăm ore întregi pe interlocutor vorbindu-ne de preocupările asociaţiei din conducerea căreia făcea parte pentru a asigura o viaţă mai bună broaştelor ţestoase. Şi în tot acest timp jos, pe kilometri distanţă, se întindeau zeci, sute de magazine deschise, zeci, sute de prăvălii, în stradă, cu produse care de care mai ispititoare. Ai dracului organizatorii! Ne chinuiau mai rău ca pe hoţii de cai. Programau totul în aşa fel încît să ajungem la întîlnire cu un minut înainte de a începe şi să plecăm de la ea, spre altă întîlnire, tot la fix. Puteau şi ei să facă în așa fel încît să fim cu un sfert de ceas mai devreme la intrarea în clădire! Ceea ce ne-ar fi dat posibilitatea să aruncă o privire în vitrinele magazinelor din jur.

Unica soluţie: o nouă sacoşă

După 1989, în România situaţia s-a schimbat radical. Magazinele sînt pline cu produse occidentale. Sînt puţine mărfurile pe care le poţi găsi doar în Vest. Cu toate acestea, ajungînd pe Fiumicino, aeroportul din Roma, înaintea de a lua cursa spre Seul, mă apuc să casc gura la vitrine. Nu diferă, prin mărfuri, de cele de la Bucureşti. Totuși, pierd vreo oră zgîindu-mă la produse, intrînd prin magazine, făcînd cumpărături. Abia acum îmi dau seama de ce băteau prăvăliile cu propriile picioruşe Sue Ellen şi Pamela. E o nevoie în sine de a face cumpărături. O distracţie, ca să zic aşa. Un complex, cum i-ar spune psihiatrii. Acest complex Sue Ellen îl încerc şi eu. Îmi place să cumpăr. Îmi place să cumpăr în sine. Trăiesc o bucurie profundă cînd, ajuns în camera de hotel, scot din pungă mărfurile, le desfac şi le încerc. Cele mai multe sînt nişte prostioare pe care le puteam lua, în lei, şi de ce nu?, mult mai ieftin şi la Bucureşti. Cu toate acestea, am simţit nevoia să le cumpăr. Sîntem cu toţii nu numai muritori, ci şi supuşi complexului Sue Ellen.

Am trăit însă şi momente cînd cumpărăturile mi-au fost absolut necesare. Chiar dacă, prin raportare la eternitate, absolut inutile. Din fiecare călătorie în străinătate m-am întors cu o geantă de voiaj în plus. Niciodată n-am putut să-mi calculez exact capacitatea valizei. Cu puţin înainte de sfîrşitul vizitei, am trăit, asemenea tuturor mergăorilor români peste hotare, examenul dramatic al împachetării. Spun dramatic, pentru că, nu ştiu cum se face şi se drege, dar totdeauna valiza se dovedeşte neîncăpătoare în seara dinaintea plecării spre ţară. De fiecare dată constaţi că rămîne ceva pe dinafară. Singura soluţie? Nu o nouă revoluţie, cum strigau ăia din Piaţa Universităţii, ci o nouă sacoşă de voiaj! Deşi mai am acasă un dulap burduşit cu recipienţi, merg în oraş să mai fac rost de unul. Aşa am ajuns ca după fiecare călătorie să mă pricopsesc cu o nouă sacoşă.

Au fost însă şi momente cînd însăşi viaţa m-a obligat să cumpăr ceva. Aşa s-a întîmplat la Viena. În dimineaţa primei zile a Conferinţei ţinute de Consiliul Europei, unde praticipam ca jurnalist, am dat o raită prin centru. Era o vreme de toamnă umedă. O ploaie măruntă şi rece mă constrîngea să stau mai mult prin magazine. Cum tot intram şi ieşeam din aceste instituţii, mi-am dat seama, la un moment dat, că mi s-a desprins talpa de la pantoful drept. Lesne de imaginat cum aş fi arătat în plină reuniune internaţională, televizată în toată lumea, cu pantoful căscat, ca gura unei ştiuci. Păşind cu atenţie, să nu rămînd doar în ciorapi, am pornit în căutarea unui magazin. La primul întîlnit în cale, mi-am cumpărat o pereche de pantofi. Nu m-am uitat l-a preţ. M-am încălţat în magazin. Ca ţăranca venită la tîrg. Vechii pantofi I-am aruncat în coşul de lîngă uşă. Astfel am putut păşi, pe covorul roşu al reuniunii, cu pantofi nou-nouţi, după ultimul răcnet. România putea fi mîndră de mine! Evitasem cu brio o lovitură dată imaginii sale în lume.