Recensământul agricol general, care începe luni, va stabili cât teren agricol din România se află în proprietatea străinilor

Comuna Gura Râului era pentru mine locul de la Porțile Raiului

Lița Mărie din Gura Râului dormea în camera din mijloc, cu străbunica Ana. Vreo doi ani de zile a făcut parte din peisajul casei copilăriei mele. Locuia la noi și avea grijă de străbunica, sarcinile ei fiind cele de forță fizică: să o ajute să se ridice din pat, să o susțină până la bucătărie și baie, prin curte sau pe unde ar fi dorit Ana să mai meargă. Lița Mărie era o femeie între cincizeci și șaizeci de ani, pirpirie, uscățivă, mică de statură, iute, dar foc de puternică. Încurajată de forța fizică ascunsă în ființa misterioasă a Liței Mărie, mă înghesuiam și eu în prima linie de ajutor. „Lasă-mă pe mine! Și eu pot s-o ridic pe Mama Mare.” Aveam șase- șapte ani. Ca în basmul popular rusesc, Ridichea Uriașă, o trăgeam din pat pe străbunica Ana cu un fular lung, ea ținându-se de un capăt al lui, eu opintindu-mă voinicește la celălalt capăt. Lița Mărie făcea mai mult efort ca de obicei, susținându-i umărul, din spate.

Comuna Gura Râului era pentru mine locul de la Porțile Raiului. De acolo și dincolo de baraj începea drumul, de la un moment dat, forestier, care ducea spre Cabana Ziariștilor, din munții Cibin. Aceste amintiri le am de prin anii 1970-1980. Cu părinții, sora mea și încă o familie de ziariști mergeam în vacanțe, o săptămână sau două, în munții Cindrel. În spatele cabanei, un pârâu de munte, cu bolovani și mici ‘cascade’ era pentru noi – patru fete – o hartă din care ne făceam țări, cărora le dădeam nume imaginare, pe linia numelor indienilor din America de Nord. Stăpâneam țări, cuceream noi teritorii, in funcție de rapiditatea cu care puteam sări de la un bolovan la altul. Era și concurs de sărituri: cât de departe putem sări fără să ne rupem gleznele. Odată ajunse pe pietre, le dădeam nume. Puțin mai sus de cabană, începeau tufele de afine, din care, odată intrată în ele, nu mai ieșeam decât cu degetele, genunchii și gura neagră de afine. Nopțile erau pentru stat în jurul focului de lemne, sub stele, la ascultat poveștile celor mari, după ce consumasem grătare. Într-una din zile, tata m-a luat doar pe mine, într-o excursie mai lungă, până la Lacul Iezerul Mare din Munții Cindrel. Ceilalți nu s-au înscris în aventură, sau pur si simplu nu au fost selecționați de tata. Au rămas mai jos, aproape de bază. Ne-am făcut unii altora cu mâna, inclusiv poze ne-am făcut, depărtându-ne tot mai mult unii de alții, până ce pădurea ne înghiți urcușul. Era un teatru regizat de tata, pentru a genera emoții puternice, dar și siguranță, și de o parte și de alta. Pe drum, până la iezer, probabil ca să-mi fac curaj, declaram, mânată de curiozitate și extrem de convingător, că îmi doream să ne întâlnim cu ursul. „Ce mult mi-ar place să vedem ursul…” Și dintr-odată se făcu lumină, așa cum nu mai văzusem vreodată. Soare si lumina curgeau în toate direcțiile și umpleau întreaga materie: iezer, cer, stânci, pietre. Din vârful Cindrelului nu mai știam încotro să privesc mai întâi, de cred că am amețit, urmărind cu privirea un uliu care se rotea în cerc. Și am alunecat pe bolovanii grohotișului care ne despărțea de lacul de munte. Tata face un salt și mă prinde, un fluture în plasă. Apoi coborâm ca la carte, profesionist, până jos la iezer, unde m-am spălat pe față. Drumul de întoarcere a fost mai anost. Țin minte doar ca am mâncat afine și am ajuns la cabană cu ‘ia-mă nene’, într-un tractor condus de-un pădurar.

Acum două zile, în opt aprilie, m-am întors la fostele porți ale Raiului. Pe bicicletă. Nu am mai recunoscut nimic din Gura Râului, dar mi-a plăcut tare mult comuna, ce părea că nu se mai sfârșește, urcând tot mai sus în munte. M-a impresionat curățenia străzilor, iar casele m-au fermecat. Îngrijite, cu porți falnice, de lemn, câteva din metal, parcă niciuna nu seamănă cu cealaltă, deși erau în armonie ca întreg arhitectural. Unele aveau firide pictate sau sculptate, altele, firide în care încăpea o icoană sau o cruce. La ieșirea din sat, câteva mese de picnic, din lemn, iar in spate o scenă, în așteptarea Junilor Satului. Am împins bicicletele trecând de păstrăvăria părăsită, unde lătrau câțiva câini apatici, și am tot urcat până la baraj. Frigul nu ne-a lăsat să stăm prea mult pe acolo. Din loc nu mai recunoscusem decât lacul de la baraj. Acum părea întors pe o parte, într-o rână sau rană. În amintire îl priveam din față, drept.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

5 comentarii pentru articolul „Comuna Gura Râului era pentru mine locul de la Porțile Raiului”

  • Am avut sansa sa traiesc câtiva ani într-o zona incredibil de frumoasa, geamana cu cea descrisa de tine. Doua sate de munte cu case ca cele din Gura Râului, Lacul Trei Ape între ele, Semenicul, foarte Aproape. Au fost cei mai frumosi ani. Multumesc pentru aducerea aminte, Monica.
    https://www.facebook.com/www.Frumusetile.Romaniei.ro/photos/lacul-trei-ape-mun%C8%9Bii-semenicsursa-muntii-carpati/1617553254989493/

    • „Acum părea întors pe o parte, într-o rână sau rană.” 😥
      Pentru ca avea mai putina apa? Cam asa arata si Lacul Trei ape toamna, dupa seceta si câteodata, primavara.

      • Da, cred ca avea și mai puțin apă, dar era și mai puțin frumos. That’s not sad, it’s just how it is
        Multumesc Geo. Superb peisajul pe care l-ai trimis. Zona aceea nu am explorat-o.

  • Intamplator pe 8 aprilie, ziua de nastere a lui Cioran… Cel cu „copilăria mea a fost paradisul” , „„à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?” (locul copilariei) si care mai spunea ca restul i se pare „de o mediocritate fara pereche”. El a refuzat sa se mai intoarca unde a copilarit ca sa-si pastreze imaginea paradisului…
    Tulburator articol, nu detaliez de ce.

    • Multumesc, Spicy
      Ce e mai tulburător, e faptul că imaginea paradisului cu locul din apropierea comunei Gura Râului din copilărie, nu a fost sters, stricat, distrus de realitatea prezentului. Asta ridică o intrebare: ce e de fapt realul și dacă amintirile sunt doar imagini sau dacă unele ‘amintiri’ (nu toate) sunt de fapt altceva.

Ediție specială cu Adrian Năstase | „Prin tribunale ca prin viață” cu Mihaela Olaru
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Apariție editorială de excepție

„Cronica de la Salcâmu Mic” de Sabina Ivașcu. Pentru detalii apăsați pe poza de mai jos: