În mai multe rînduri ale existenţei mele pămînteşti de pînă acum, m-am întors la teatrul şi la opera lui Anton Pavlovici Cehov.
În ipostaza de cititor, ca un bărbat care revine iar şi iar la femeia visurilor sale.
În ipostaza de scriitor, ca un meşteşugar care revine iar şi iar la opera maestrului, pentru a-i descoperi secretele inimitabile.
De fiecare dată, la teatrul lui Anton Pavlovici Cehov m-a surprins imensa plăcere a personajelor sale de a trăncăni la infinit vrute şi nevrute.
Iar la proza sa, nemiloasa radiografie pe care o face doctorul de suflete Anton Pavlovici Cehov relaţiei slugă-stăpîn, subordonat-şef, inferior-superior din imensitatea Maicii Rusii ţariste.
Numeroase schiţe şi povestiri cehoviene surprind personaje care împing abuzurile faţă de cei din jur pînă dincolo de hotarele absurdului.
Oricît ar părea de ciudat, comportamentul acestor personaje nu mi-a trezit nici măcar o boare de uimire.
Omul rămîne în esenţa sa un animal umblător pe două picioare.
Dacă zgîrii puţin cu unghia pielea spălată şi parfumată a domnului cu manşete, dai de pielea păroasă a urangutanului.
Şi dacă-ţi măreşti un pic nările, simţi venind dinspre doamna fardată mirosul femelei în călduri.
În atari condiţii, mi s-a părut absolut normal ca unii oameni, ajunşi stăpîni, să-şi umilească slugile, şi parveniţi şefi, să-şi calce în picioare subordonaţii.
În schiţele şi povestirile lui Anton Pavlovici Cehov m-au uimit în schimb slugile şi subordonaţii.
Umiliţi pînă în străfundurile sufletului lor de om, cei aflaţi în postura de slugi sau de subordonaţi, nu numai că nu se revoltă sau nu numai că nu bombăne, ci, dimpotrivă, sînt nespus de fericiţi cînd sînt călcaţi în picioare de către stăpîni sau şefi.
Fiecare dintre noi se poate întîlni în viaţă cu un stăpîn sau un şef tembel.
Important nu e faptul că respectivul vrea să ne trateze ca nişte slugi.
Important, crucial chiar, e ca noi, oameni fiind, să nu acceptăm în intimitatea noastră să fim trataţi ca nişte slugi.
Crunt, la Cehov e faptul că personajele umilite de către personajele puternice, sînt fericite că sînt tratate astfel.
Geniul lui Anton Pavlovici Cehov a descoperit astfel un adevăr general uman:
Înspăimîntătoare la o slugă nu e realitatea, ci conştiinţa de slugă.
Asa este. Pe de alta parte, in acest caz, este genial intuita de catre Cehov si subtila realitate a dependentei psihologice a victimei fata de cel care o abuzeaza. Victima isi creeaza un mecanism de aparare, de teama unei agresiuni si mai mari, ajungand, cu timpul, să se ataseze de agresor, pana la punctul la care incercarile de emancipare sunt vazute ca o amenintare la adresa ordinii pe care victima reusise deja sa o perceapa ca pe o zona de confort. Un fel de sindrom Stockholm.
P.S. Mi-a placut mult emisiunea de aseara; de mult imi doream sa stiu cum lucrati. Pacat ca Rares Bogdan n-a insistat mai mult pe tema asta.