CoraZone | Pacienții fără coronavirus sunt ca ilegaliștii

Omul, când nu are ce face, se dezbracă și-și păzește hainele. Acum, la spartul târgului, m-a apucat boala. Bine, paranoia și ipohondria, dar tot boli sunt și astea.

Am o tumoare la un sân, pe care o monitorizez ca pe un diamant deși, de câțiva ani, medicii mi-au tot spus că nu e periculoasă. Cam la începutul anului, să scap de o grijă. Cu toată nebunia din anul ăsta, am uitat de ea. Psihologic, la mine a acționat exercițiul: dacă te doare un deget, dă-ți cu un ciocan în cap și nu te mai doare degetul.

Până acum câteva zile, când a început să mă doară, când la palpare simțeam că am ditamai pumnul de tumoră, când mă vedeam moartă, după ce agonizam acasă, că în spitale nu aveam ce căuta, dusă pe drumul fără de întoarcere de cosmonauți.

Evident, mi-am alimentat obsesia studiind frenetic internetul. Practic, am ajuns să am, în cap, toate simptomele unui cancer galopant. La cât am plătit asigurări de sănătate și nu am beneficiat de servicii, m-aș putea muta un an în spital.

Dacă Neluțu Tătaru ar fi deschis spitalele, sau nu le-ar fi închis deloc, cum ar fi fost normal, era floare la ureche, mă duceam și-mi făceam analizele și scăpam de frământări.

Iau legătura cu o amică, medic renumit într-un spital mare din București, și o rog să mă ajute să îmi fac o ecografie. Biata de ea! Dacă-i spuneam că vreau luna de pe cer, i-ar fi fost mai ușor. Îmi promite că încearcă. Îi era și mai greu că ea este la altă disciplină, deci trebuia să pună la cale o urzeală de zile mari, să formeze un grup organizat și să facem toți o mare ilegalitate. Pentru care riscam pedeapsa supremă dacă ne prindeau discipolii represivului cuplu Tătaru-Arafat.

Stabilim să merg la spital și să o sun când ajung în față, să vină să mă ia. Ceea ce și fac. Și-mi spune că trebuie să trecem de primul hop, portarul. Ea stă în curte, eu dau să intru. Cerberul își studia telefonul, își ridică ochii, își suge dinții și strigă: „Stați pe loc!”. Amica mea, medic, spune: „E cu mine, lăsați-o să intre”. Portarul o privește cu dispreț și-i spune: „Nu așa merge, aici eu decid”. Se întoarce către mine: „Buletinul!”. Scot cartea de identitate, mă trag în spate, să păstrăm distanța, el își trage masca de sub bărbie doar pe gură, se apropie, eu mă mai dau un pas în spate cu documentul în mână, el vine după mine, mi-l smulge din mână și intră în gheretă. Și se apucă să scrie în registru. Amica mea îmi face semn să mă îl las în pace. Vizibil epuizat intelectual după ce a terminat de scris, vine și-mi întinde buletinul. Scot șervețelele dezinfectante și-l șterg, mă privește nemulțumit, își mai suge o dată dinții și se întoarce cu spatele.

Ajunse în spital, după măsurat temperatura, luat botoși, pus mănuși și un halat de unică folosință, începem strategia. Pentru că ecograful era în altă parte. Văd o targă și-i spun în glumă: „Mai bine mă întind pe targă și mă duci așa”. Ea îmi spune că n-ar fi o idee rea, că se circulă mai bine cu morții prin spital decât cu ăia vii. Deja îmi blestemam și paranoia și ipohondria. Îmi trag masca până pe sub ochi, mă înfășor cu halatul și pornim. Parcă mergeam să dăm o spargere la bancă. Ajungem la radiologie și îmi spune să stau după un colț, mai întunecat, că va veni cineva să mă ia. Mă bag după colț, acolo dau peste o doamnă. „Tot la ecografie?”, mă întreabă ea în șoaptă. Dau din cap. Cum doamna tot gemea, o întreb ce are. Îmi spune că de câteva zile, are niște crize de rinichi insuportabile și că i-a fost frică să cheme salvarea, să nu o ducă la vreun spital Covid, de unde să nu mai iasă. Stăteam amândouă cu ochii pe ușă ca pe butelie, deși nu era nimeni. După o vreme, a ieșit o asistentă, s-a uitat în stânga și-n dreapta cu temere, a venit la noi și ne-a spus: „Să mai stați un pic, să se mai liniștească pe aici, să nu vină vreun control”. Era o liniște totală, dar de control probabil știa ea ceva.

Tovarășa mea, ilegalista, se vedea clar că suferă, dar eu stăteam și mă întrebam ce naiba m-a pus să fac un gest atât de necugetat. Pe când îmi trecea prin cap să renunț, iese doamna asistentă și iar vine la noi. „Îmi pare rău, dar nu vă putem lua astăzi. Nu mai avem gel”. Eu am răsuflat ușurată, că numai gândul că, în timp ce stăteam întinsă pe pat, ar fi putut năvăli o echipă de control îmi dădea fiori, dar doamna cu criza de rinichi a început să plângă. „Mă duc la privat, ce să fac!”, a spus ea.

Când am ieșit de acolo, din curtea spitalului, parcă evadasem din pușcărie.

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „CoraZone | Pacienții fără coronavirus sunt ca ilegaliștii”

Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
📹 Videoblitz 📹
Loading