CoraZone | Toamna veteranilor

Plouă și e frig. Am plecat cu ochii în lacrimi de la un eveniment, sosirea Ștafetei Veteranilor în Tîrgu Mureș, o acțiune care reiterează traseul străbătut în 1944 de trupele române pentru eliberarea țării. Aveam încă în fața ochilor imaginea veteranului care săruta drapelul pe care i l-a înmânat un militar tânăr.

Traversez parcul și dintr-o dată am un șoc: pe o bancă, îmbrăcat în uniformă militară, ședea tata. Tata e mort de 3 ani. Mă uit în direcția opusă, mă rog în gând să nu o fi luat razna și mă uit din nou către bancă. Era un om în vârstă care seamănă izbitor cu tata, l-am întâlnit și anul trecut la o ceremonie militară, doar că atunci era îmbrăcat în civil.

Mă duc încet către el. Ploua, el nu avea umbrelă, ținea palmele pe genunchi, de pe cozorocul șepcii picura apă, din ochi îi picurau lacrimi. Închid umbrela și mă așez lângă el. Stăm așa o vreme și plângem împreună. Mă ia de mână și spune: „Tu, copilă…” Mă apucă și mai tare plânsul, așa-mi spunea și tata. Îi spun că seamănă tare cu tata. „A fost la Oarba?” „Nu, el avea doar 17 ani. Bunicu a fost.” „A scăpat?” „A scăpat.” „Trăiește?” „Nu mai trăiește nici unul.” Scoate o batistă de pânză, albă, imaculată. Își șterge ochii și mi-o întinde. Mă șterg și eu. „Tu copilă, greu o fost la Oarba. Era cam pe vremea asta. Știi cum mureau camarazii? Ca muștele. Nu puteai călca pe pământ, călcai pe morți. Luam apă din Mureș în căușul palmei și era sânge. Nemții ne mitraliau de pe deal, când trăgeau credeam că se rupe cerul și cade peste noi bucăți. Răniții urlau de durere, se rugau să-i împușcăm. Săracii! Toți strigam: Mamă! Mamă! Ce bine că mamele noastre nu ne auzeau. Sau, cine știe, poate ne auzeau. Au fost și lupte corp la corp. Noi am rupt pari din vii și am sărit pe nemți.” A făcut o pauză și a zâmbit amar. L-am privit: doar câteva riduri discrete îi brăzdau fața și câteva pete maronii păreau picuri de toamnă într-o pădure verde. „Vrei să-ți mai povestesc despre Oarba?” „Cum ați scăpat?” „Nici eu nu știu, am avut noroc și mi-o dat Dumnezeu zile.” „De ce v-ați oprit aici, în ploaie?” „Copilă, ploaia asta e mângâiere. Nu mi-e frig și nu simt ploaia, mi-e dor tare de camarazii mei care nu mai sunt. Îi aud și acum cum strigă.”

Am mai stat de povești aproape o oră. Când să ne despărțim, am împăturit atent batista și i-am întins-o. Mi-a strâns-o în pumn, mi-a șters cu degetul o lacrimă care mi se rostogolea rebelă pe obraz și s-a îndepărtat.

Comentarii

📹 Videoblitz 📹
Loading