CoraZone | Vinovăție, spaimă, inconștiență, dor, dragoste și multe altele. Sentimentele nu au înghețat

Eu nu mi-am făcut provizii, chiar nimic. De foame nu am murit decât atunci când făceam cure de slăbire drastice și uite că am supraviețuit.
Stau toată ziua cu capul în știri, că sunt nevoită, altfel cred că mi-aș lua informațiile doar din surse pe care eu le consider sigure.
Numai apocalipse văd toată ziua. Când ies să-mi iau câte ceva, zici că-s pe altă lume. Acum magazinele au de toate, mai puțin drojdie, dar nu-i stres, că nici făină nu mi-am luat. și nici pâine nu știu să fac.
Sunt foarte atentă la oameni, pentru că sunt curioasă de reacțiile lor, așa că ieșirea mea este un bun prilej.

În fața blocului meu este un loc de joacă pentru copii, ceva improvizat de corporatiștii din bloc care, seara când se întorc de la birouri, pot petrece puțin timp cu cei mici. Era o veselie și zarvă seara, mai mare dragul.

Ieri, o tânără mamă se juca la nisip cu fetița ei, cam de 4 ani. Cred că în afara acestor vremuri, mama stătea destul de puțin cu copilul, deoarece aceasta era atât de fericită și mereu alerga la ea să-i spună cât de mult se bucură că sunt împreună. Femeia deschidea larg brațele ca o pasăre să o prindă și râdeau amândouă. După ce am trecut de ele am auzit-o țipând: „Nuuu, A., nu, ți-am spus că nu-i voie!”. Fetiței i-au dat lacrimile: „Mami, vreau să-ți dau un pupic, că te iubesc”. „Nu se poate acum”. „De ce, mami, de ce?” „Pentru că nu se poate, ne îmbolnăvim”. „Mami, cum să te îmbolnăvești de la pupicul meu!”
Nu am mai stat, dar am încercat să-mi imaginez răspunsul mamei.

Mi-am văzut de drum. Am trecut prin parcarea mare din fața magazinului și de undeva se auzea un plâns de femeie. O doamnă, cam de vârsta mea, vorbea la telefon pe camera video. De cealaltă parte se auzeau chiote de copil și o voce de femeie. M-am dat după o mașină și am ascultat. Femeia a reușit să-și potolească plânsul, bănuiesc că doar în voce. „Mamă, poate nu vă mai văd niciodată”, spunea ea. „Ce-o să fie cu voi, acolo printre străini?”, „Cum să se liniștească, mamă, nu vezi că-i tot mai rău”, „Doamne, Dumnezeule, cu ce ți-am greșit așa rău”, se tânguia ea. Mi-am dat seama că vorbea cu fiica ei, care cine știe în ce țară era. Scena asta m-a pus la pământ, iar am văzut sutele de sicrie, imagini pe care televiziunile le dau obsedant, iar am auzit toată deznădejdea care se revarsă din toate știrile. Mie mi se pare total greșită abordarea, dar asta este altă poveste. Am și eu temerile mele, spaimele mele și încerc să le gestionez.

M-am oprit la intrarea în magazin pentru că mi-au atras atenția doi bărbați îmbrăcați în salopete. Unul își frământa mâinile muncite. „Tu ce crezi, ne mai cheamă la lucru?” „Cine știe, nu ne revenim așa repede”. „Da, oare salariul ni-l mai dă pe luna asta?” „Nu cred, la cât de lacom e patronul,  se bucură că rămâne cu banii în buzunar. Lui nu-i pasă, cu ce are trăiește încă cinci vieți”. Celălalt a tăcut, a privit în gol și a murmurat: „Doamne, dar cu ce mi-oi crește copilașii!” Celălalt l-a bătut pe umăr: „Hai, fruntea sus, găsim ceva, suntem în putere, asta e important”.

Intru în magazin, lume destul de puțină, încerc să respect distanța socială de toată lumea, iau repede ce am de luat și mă îndrept spre casa de marcat. Mă așez la coadă, cam la doi metri de ultima persoană, nu trece mult și simt pe cineva în spate. Mă întorc și văd doi bărbați cu câte două beri în mână. Îi rog să se dea mai în spate și atât mi-a fost. „Da ce ai, doamnă, ți-e frică de boală? Eu nu sunt bolnav. Dacă ți-e frică, stai dracului în casă” Câțiva din față s-au întors. Nu erau nici contrariați, nici nu au intervenit. Am plecat eu de acolo. I-am auzit râzând. Un râs primitiv, care îți dă fiori.

Pe drum mă gândeam că am avut parte numai de experiențe triste, plus cei doi care m-au înfuriat.
Am mai mers un pic și în fața mea a răsărit o fată. Purta o pălărie fistichie și asta mi-a atras atenția. Dintr-o dată, a început să zâmbească și să dea din mâini fericită. I-am zâmbit și eu, după care mi-am dat seama că privea peste mine. M-am întors și în spatele meu venea un băiat. Avea în mână un trandafir roșu. Roșu ca sângele și mare, mare. Am trecut pe lângă ea. Nu, nu m-am întors să văd dacă se sărută.

Nu închei înainte de a reda un mesaj. În ziarul Zi-de-Zi de ieri, ziar la care am lucrat, a apărut mesajul unui tânăr din Iernut, locul meu de baștină, pacientul numărul 2 Covid 19 din Mureș. Tânărul a scris un mesaj pe Facebook și a povestit coșmarul prin care trece. Nu că s-ar simți rău, dimpotrivă, este foarte bine. El se simte vinovat. Iată mesajul lui:

„Dragii mei, sunt pacientul numărul 2 Covid 19 din județul Mureș. Vreau sa va povestesc calvarul prin care trec de ceva timp. Totul a început în ziua în care șeful meu mă anunță că trebuie sa merg în cursă în Italia (pentru cei care nu mă cunosc, sunt angajat la o firma de transport internațional). Acum două săptămâni se auzise că în Italia a ajuns virusul din China și că anumite zone ale Italiei sunt considerate zone periculoase. În acel moment mă gândesc să sun clientul la care trebuia să ajung să descarc marfa și să îl întreb care e situația în zona respectivă. Știți ce răspuns primesc? «E doar o simplă gripă, se exagerează la Tv, aici e totul normal». Nu mai stau pe gânduri, doar am 21 de ani, cumpăr un gel dezinfectant, o mască și la drum. Ajung în Italia, descarc/încarc mașina și pornesc spre casă. Ajung în vamă, declar locul unde am încărcat/descărcat (nu pot sa mint deoarece am acte care demonstrează acest lucru). La vama controlează tot, iau toate datele necesare și gata, pot sa plec, sunt liber. Întreb dacă am vreo restricție, dacă trebuie să stau izolat la domiciliu și mi se răspunde: «Nu ai nicio restricție, dacă prezinți anumite simptome suna la 112». Cam asta a fost tot, ajung acasă și viața mea normală continuă: ies, întâlnesc prieteni, acasă mai trece câte un văr sa mă salute… Până când, la 3 zile după întoarcerea din Italia, iată că apar și primele simptome: durere de cap, febră. Da, ar fi putut fi doar o simpla răceală, dar nu cred în coincidențe, așadar tatăl meu, care se afla lângă mine, ia telefonul și sunăm medicul de familie. Acesta la rândul lui ne sfătuiește să sunăm la 112. În două-trei ore sunt în spital și de aici începe coșmarul. Nu, nu e ceea ce credeți, eu fizic sunt perfect, nu am nimic, puțină febră în primele doua zile și atât. Mi se face testul și acum, închis în camera de spital, aștept rezultatul. Coșmarul este psihic, pentru că sunt acuzat de toată lumea că sunt inconștient, că nu am respectat legea, că am infectat o comunitate întreagă, că părinții mei la rândul lor au infectat alte persoane și așa mai departe. Nu pot să vă explic prin ce am trecut și trec în continuare în această perioadă pentru că e ultimul lucru care mi-aș fi dorit să se întâmple. Eu îmi iubesc familia, îmi iubesc prietenii și îmi pare rău că i-am pus în aceasta situație, sper că ei și familiile lor sa fie bine. După doua zile, am și rezultatul… pacientul cu numărul 2 din județul Mureș. Acum începe frica pentru că nu se știe nimic, nu se știe cum se transmite, încerc să mă gândesc câte persoane am întâlnit zilele acestea, cu câți am intrat în contact, sper să nu uit pe cineva. În spatele cortinei sunt mii și mii de oameni care lucrează și le mulțumesc la fiecare în parte, de la angajații de la DSP la asistentele care au grijă de mine, la medici. Zilele trec greu, sunt singur într-o cameră de spital cu mii de gânduri, pentru că da, grija mea este pentru ceilalți, eu sunt deja pozitiv și se pare că organismul meu reacționează destul de bine. După câteva zile de așteptare, ajunge rezultatul persoanelor care au intrat în contact direct cu mine. Doar un prieten a avut rezultatul pozitiv. Respir puțin mai ușurat, este și el în spital, dar este bine, fără simptome. Acum vreau sa vă rog pe toți cei care sunteți cuprinși de panică (poate și eu aș fi în locul vostru) încercați cât e posibil sa vă păstrați calmul. Da, este un virus, într-adevăr se poate răspândi repede dar dacă sunt respectate normele de siguranță, și ceea ce specialiștii ne recomanda sunt sigur că o să fie bine.”